O sursă de cafenea, dar tot sursă, s-a întâmplat să-mi relateze cum a luat naștere piesa „Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?”. Se povestește, așadar, că într-un anumit context, Marcel Iureș ar fi spus aproape aceste cuvinte: „Parcă aș juca în ceva…”. De aici a pornit o întreagă avalanșă de întâmplări fericite.
Constatând că în țara noastră Marin Preda, deși ne domină gândirea ca un patriarh, ca un Caragiale, n-a cunoscut și meritata consacrare în dramaturgie, îndrăgitul om de televiziune, dar mai ales de cultură – Cătălin Ștefănescu a purces la adaptarea unor fragmente din Moromeții.
Alexandru Dabija a regizat piesa, Teatrul Act a găzduit-o, doi mari actori au intrat în scenă, și, toate acestea fiind împlinite, iată-i pe Marcel Iureș și George Mihăiță devenind Moromete și Cocoșilă. Prin clădirile corporațiilor, prin berăriile orașului, până și prin casele sale deloc conspirative, a început să se vorbească despre piesa aceasta, într-o nestăpînită cascadă de adjective. Auzind unele atribute, m-am îndreptat spre Calea Victoriei, am șezut chiar în spatele zestrei fetelor din familia Moromete și am luat aminte. Pe atunci, ploaia acestei primăveri încă nu începuse.
Evidențele au început să se arate. Nici nu mai știm, nu mai realizăm, nu mai înțelegem cât de mult din vocabularul de care abuzăm în public, dar și în privat, e moromețian! „Date fiind împrejurările” ține loc, veți fi nevoiți să admiteți, în dialogurile noastre, de introducere. Apoi, suntem cu toții în căutarea unui punct de vedere. Cei mai concesivi admitem chiar că „e și acesta un punct de vedere”. În definitiv, îi constatăm până și pe proștii la care atât de des face referire bunul Cocoșilă. E adevărat, e cumplit: trăim în această permanentă mirare retorică – „Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?”.
Dar piesa domnului Ștefănescu nu e doar o bună radiografie a limbajului (prin ghicitura căruia putem, de facto, vedea întregul act al ființării noastre, românești). Nu. Acest Moromete (Iureș are în joc o luciditate tulburătoare, o luciditate care îi dă magnifica sa unicitate) și acest Cocoșilă (Mihăiță, cu o mustață tăiată în scurt, joacă bine, lăsând totodată impresia că o face fără trudă) spun, de fapt, mult mai mult. Amândoi mănâncă pe parcursul spectacolului cum mănâncă oamenii cu adevărat înfometați. Au în arsenal tehnici care te uluiesc – te miri așa cum se vor fi mirat, acum mai bine de două mii de ani, martorii vindecării orbilor.
Există în context și un gard spre care, cumva, se tem să înainteze împreună și dincolo de care poate începe o întreagă altă filosofie, dacă nu o întreagă altă viață. Am văzut la acest Moromete și la acest Cocoșilă ceva de Quijote și ceva de Sancho, ceva din George și Lenny din „Oameni și șoareci”, mai puțin din Bouvard și Pécuchet. Ei sunt indiscutabil mai aproape de Steinbeck decât de Flaubert. Nu prin acțiune, căci acțiunea e – aici – cu totul și cu totul alta, ci prin puterea de a-și trăi visele în tragic, dar nu în ratare.
Piesa domnului Ștefănescu reușește să ne redea un Moromete și un Cocoșilă nemărginiți, doi oameni, doi prieteni, care trec, la sfârșit, împreună, dincolo de bariera oricărui provincialism.
Soarta lor are – e limpede – ceva profund universal. Găsim aici, în toată lumina, dar și în toată noaptea ei, natura umană. Poate că asta încercau să-mi spună cei ce-mi vorbeau despre miracolul de la Act prin clădirile corporațiilor, berăriile orașului și casele sale deloc conspirative.
Articol publicat în Ziarul Metropolis, 19 aprilie 2014.
