Davide Astori, căpitanul echipei de fotbal Fiorentina, a murit în somn într-o cameră de hotel, în așteptarea meciului cu Udinese. A jucat fotbal pe consolă până înspre miezul nopții de sâmbătă spre duminică, alături de coechipierul său Marco Sportiello, portar. Apoi, Sportiello s-a dus în camera lui, Astori s-a culcat și așa a murit. Davide Astori avea treizeci și unu de ani și o fiică de doi ani. Cauzele decesului rămân, deocamdată, o enigmă.
El a fost un fundaș dârz care stârnea uimire mai ales atunci când greșea. Greșea rar, niciodată fără posibilitatea unui recurs. Acum doisprezece ani, pentru un sezon, a jucat la ireala echipă Pizzighettone, pentru care a reușit să marcheze unul dintre cele opt goluri înscrise în cariera sa de profesionist. Moartea lui Davide Astori a răscolit fotbalul italian, care și-a trăit etapa de doliu și e gata să meargă mai departe. Cât de departe?
Scepticii deja plasează și dispariția tânărului Astori sub zodia obscură a dopajului. Cum e posibil să moară acești bărbați în floarea vârstei, după ce trec nenumărate controale medicale? Mor tot mai des, mor tot mai mulți, mor tot mai tineri (deși, și în lumea celor care nu sunt sportivi de performanță, se moare mai des, tot mai mult și de atâtea ori prea devreme). E o ipoteză îmbrățișată de numeroși spectatori.
Pentru ca spectacolul să meargă totuși mai departe, adevărul, cred ei (scepticii), nu se va afla niciodată. Era inevitabilă și așezarea dispariției tânărului Astori sub cupola acestor îndoieli. Este secolul XXI și mulți idoli s-au prăbușit în trecerea timpului.
Altora, plecarea lui Astori le-a lăsat o tristețe vagă, similară trezirii premature din somn. Un semn de exclamare – nu foarte apăsat, prilejul unei reflecții de o jumătate de minut.
În rest, toate cele vechi: constatarea că mor nedrept și copiii lumii și ei nu au parte de ferpare (constatarea Dani Alves), compasiunea, minutele de tăcere care s-au ținut sau nu s-au ținut (ca în Franța, provocându-i lui Tătărușanu al nostru o justificată revoltă). S-a vehiculat chiar ipoteza unei mâini criminale.
Ceva totuși lipsește: capacitatea de a mai cuprinde, firesc, omenește, ideea de destin. Trăim vremuri proaste pentru tragedii. Destinul nu mai e la modă.
Gândul că un om poate să moară astfel – la treizeci și unu de ani, tânăr și puternic și frumos și bogat, cu lumea la picioare – pentru că, pur și simplu, acesta i-a fost destinul care i s-a dat. Pentru că, așa cum știe orice babă de-a noastră, așa i-a fost scris.
De ce? De ce a murit Davide Astori? Sunt întrebări care, chiar și la finalizarea anchetelor de specialitate, nu se află răspunsuri. Fotbalul lumii, cu morțile lui premature, cu morțile lui subite, poate să ne ascundă, desigur, și secretul lui Polichinelle. Dar, mai poate și să ne arate, din când în când, tot mai des, pur și simplu eterna lecție a inevitabilului.
De ce a murit Davide Astori?
