Acei bărbați nu purtau nume românești, pentru că România era încă mare și loc era între granițele ei și pentru cei care nu erau nici popești, nici ionești. Până la Genova au mers cu trenul, la clasa a II-a (care era de fapt clasa a III-a, dar o botezaseră așa din rațiuni comerciale).
Apoi au urcat pe translantic. Apoi au urcat pe Conte Verde. România a plecat în lume călătorind cu o poezie. România a fost prima țară din Europa care a răspuns chemării la un Mundial de fotbal, o nebunie despre care domnul Jules Rimet credea că va schimba secolul XX. Jules Rimet dă astăzi numele trofeului Cupei Mondiale. Jules Rimet nu s-a înșelat. Jules Rimet a fost un vizionar: el a văzut viitorul.
Sigur, au trecut aproape o sută de ani de atunci, iar de Rudy Wetzer (mort la nouăzeci și doi de ani, la Haifa) își mai amintesc, cel mult, statisticienii și câțiva nostalgici.
Cine erau acei bărbați? Niște caraghioși în izmene, cu basc pe cap, alergând o minge prinsă-n șiret. Ei nu erau bogați, ei nu erau pirogravați până-n călcâie, pe ei i-au învoit de la serviciu ca să plece două luni în America Latină să se joace fotbal (dați-vă seama!).
Dar și ei au fost tineri, și ei au visat departe, și – mai ales – ei au avut curaj! E mai mult curaj în călătoria aceea cu trenul la clasa a II-a (care era de fapt a III-a) până la Genova decât în toate atacurile chinuite ale naționalei la zi (victorioasă cu Finlanda).
Telecomentatorii spun după orice dribling mai reușit al lui Costică Budescu: e de povestit nepoților! Dar cine le povestește nepoților de acei bărbați de demult, cu toții morți de decenii, care au plecat într-o aventură cum nu mai fusese alta înainte, la capătul lumii? Ce sperau ei? Unde voiau să ajungă?
Recuperarea istoriei nu e un exercițiu inutil. Venim de departe și ar trebui să avem obligații față de trecutul nostru. Ați observat că din mentalul colectiv a dispărut fotografia cu jucătorii echipei naționale de pe noptieră, care cum știa și acel iugoslav înseamnă patria.
Ne-a dispărut patria, doamnelor și domnilor, suntem apatrizi, suntem orfani și nu mai mergem de douăzeci de ani la întâlnirea cu lumea, care s-a tot mărit, în timp ce noi am rămas tot mai neînsemnați și mai departe.
În vara aceasta la Mondialul rusesc se va juca în fostul Stalingrad meciul de fotbal masculin între Islanda și Nigeria. Dacă nu am ști cât de bolnav e și timpul nostru, am putea privi către această partidă ca la un incredibil, ca la un magic epilog la secolul XX.
Islanda-Nigeria în fostul Stalingrad! Nu e fantastic?
