Mircea Lucescu s-a dus la 75 de ani să antreneze și să sufere la Dinamo Kiev, între suporteri ieșiți din minți după acel deceniu obsedant în care Lucescu i-a umilit cu splendoarea braziliană pe care a îmbrăcat-o în portocaliu la Șahitor Donețk. A câștigat deja o Supercupă, dar ăsta e doar începutul. Cum s-a ajuns aici?
Pentru a face pace, în primele sale zile în noua slujbă Mircea Lucescu s-a dus cu un buchet de flori către o statuie. Poate v-a scăpat amănuntul, n-ar trebui. Dar cui i-a dus Lucescu flori?
Cei mai tineri poate nu știu, poate n-au aflat niciodată cine a fost Valeri Lobanovski. Iar cei mai în vârstă poate că au început să uite. Ar fi nu doar nedrept, ar fi scandalos.
Obsesia pentru perfecțiune
Căci Valeri Lobanovski a fost unul dintre rarii creatori care au ieșit cu echipele lor de fotbal dincolo de limitele pământenilor.
Valeri Lobanovski a inventat la Dinamo Kiev mai multe echipe perfecte, care au cucerit cupe europene, campionate domestice și au încântat generații.
Valeri Lobanovski a fost obsedat de perfecțiunea echipelor sale și, ca toți obsedații, insuportabil. Ultima sa mare invenție, Andrei Șevcenko, a fost cel mai bun atacant de la cumpăna mileniilor II și III. De la moartea sa din 2002, Dinamo Kiev și-a început transformarea în umbră.
Mircea Lucescu este chemat să oprească această cădere. Mircea Lucescu știe cine a fost Valeri Lobanovski.
Cum arăta perfecțiunea
Nu am văzut în viața mea mai mult de zece echipe de fotbal perfecte, iar Dinamo Kiev a fost una dintre ele.
Fiecare jucător era acolo unde trebuie să fie, când trebuia să fie, făcea ce trebuia să facă – o mașinărie ireală, care te făcea să-ți recapeți încrederea în capacitatea oamenilor de a deveni totuși altceva, mai mult.
Perfecțiunea: jocul copilăriei jucat cu bucurie de tineri cu înțelepciunea bătrânilor.
Perfecțiunea: arăta ca o zi senină. Nu multe zile senine cunosc oamenii pe pământ.
Un epilog la fericire
Mircea Lucescu nu poate și nu trebuie să fie un al doilea Valeri Lobanovski (care se născuse cu doar șase ani înaintea sa!).
Cu propria carieră, enormă, cu zecile sale de ani de experiență, cu atenția pentru detalii, cu ochiul pentru tinerele talente, cu răbdarea bijutierului cu perlele aduse din Brazilia, românul are toate șansele să mai reușească o dată. Mai ales acum, când nu i se dau prea multe șanse de a mai cânta un ultim cântec glorios.
Mircea Lucescu știe și că te poți lupta cu multe, dar nu cu dragostea oamenilor pentru acela care i-a făcut fericiți.
Iar Valeri Lobanovski, uluindu-i, i-a făcut pe kieveni fericiți iar ei, oameni fiind, n-au înțeles cât de fericiți erau decât abia atunci când el nu a mai apărut acolo, în marginea terenului, buhăit și genial, ultimul mare sfinx al fotbalului din Est.
Mergând la statuia lui Lobanovski, Lucescu s-a dus unde trebuia și a făcut ceea ce trebuia făcut. De parcă ar fi jucat cândva în acele echipe perfecte care răsturnau ordinea în fotbalul european și chiar aduceau lumina de la răsărit.
Căci, vedeți dumneavoastră, marile spirite sunt mari tocmai pentru că se întâlnesc.
A fost senin la Kiev în ziua aceea.
