Echipa Boca Juniors tocmai a acceptat o pagină din nesfârşita cronologie a furtului de glorie în fotbal. Cum a fost posibil?
Argentina este o țară înălțată de oameni săraci care au fugit către sfârșitul pământului din disperare și speranță. Aici, fotbalul s-a născut a doua oară. Boca Juniors există din 3 aprilie 1905. Boca Juniors este – în esență – un templu ridicat de tineri cu rădăcini genoveze care obișnuiau să viseze foarte departe, așa cum visează îndeobște cei care se nasc privind marea.
Statistica ar contrazice afirmația că Boca Juniors este cea mai de succes echipă din Argentina. Dar dacă urmăm statistica riscăm să nu mai ajungem nici până la Diego Armando Maradona. Mai adevărat este că Boca Juniors se judecă altfel – cu alte unități de măsură a sentimentelor. Ce înseamnă succesul? Nu există un clasament al poeților care s-au îndrăgostit de nebunia din „La Bombonera”. Aș crede un așa clasament. Dar el nu există.
Boca Juniors a crescut și a dat bucurie celor mulți care s-au agățat de fotbal ca de viață. Vitrinele clubului au devenit neîncăpătoare. Odată cu gloria, echipei i-a crescut și orgoliul. Atunci s-au înmulțit cei care le dau celor puternici ceea ce nu li se cuvine. Boca Juniors nu este primul marginal care decade într-un tiran. Așa se scrie istoria fotbalului, exact așa – ca însăși istoria lumii.
Anul acesta Boca a câștigat și titlul, și Cupa Argentinei, dar ultimul trofeu i s-a acordat într-un chip injust, barbar în înțelesul barbariei în fotbal. L-a primit mișelește, săptămâna trecută, după o partidă în contra celor de la Rosario Central. Un 2-0 pentru o antologie a rușinii și a nerușinării.
Doi dintre arbitri – „centralul” Diego Ceballos și asistentul Marcelo Aumente – au măcelerit speranțele celor slabi. Un gol anulat lui Rosario, un penalty inventat pentru Boca, un gol acordat abuziv pentru Boca. Așa s-a câștigat această Cupă, dar tot așa s-a spulberat onoarea.
În cumplita ecuație care e viața oamenilor pe pământ, așa cum ni se arată chiar acum la București, în aceste clipe de coșmar colectiv, toate acestea sunt nimicuri, desigur. Nu suntem nemuritori – și tocmai de aceea ar trebui să rămânem drepți.
Sportul este o întrecere. Cum poate iubirea să se păstreze sinceră când întrecerea este trucată? Cum poate respectul să supraviețuiască acestei încercări? Va trece timp. Boca Juniors va rămâne cu o Cupă mincinoasă în palmares, nu se moare din atât, veți spune, și veți avea dreptate. Nu se moare din atât, dar nici nu ar trebui să se trăiască așa. Boca Juniors este un exemplu pentru zeci de milioane de oameni. Și așa – detaliu cu detaliu – se răspândește răul în lume.
Trăim, iată, vremuri îngrozitoare, în care palmaresul este mai important decât onoarea. Sunt vremuri care nu mai trec. Continuăm naufragiul. Sunt zile urâte la Buenos Aires.
Esteban Baglietto, Alfredo Scarpatti, Santiago Sana, frații Juan și Teodoro Farenga. Ei au fost cei cinci părinți-fondatori, dar cine se mai gândește astăzi la ei și la ce și-ar fi dorit? Nici istoria nu e despre dreptate.
Articol publicat în Gazeta Sporturilor, 11 noiembrie 2015.
