Suntem la o răscruce dincolo de care – așa spune Popescu, ziaristul – ne așteaptă nimicul, un adversar redutabil. Are dreptate. Mai departe e numai și numai nimicul.

Acum, când prietenii mei, ziariști, îl iau la întrebari pe Popescu ziaristul, iar acesta anunță fără emfază moartea definitivă a presei tipărite, și chiar nu mai e nimic de făcut?, îmi vine să întreb ca un poet la auzul morții unui alt poet, acum, când sunt gata să ridic de sub masă un alt poet, să îl iau la palme, să îl trezesc la realitate, deci la viață, chiar acum, când nu mai e nimic de făcut, și presa tipărită e condusă pe acest ultim drum, mă întorc acasă, mă îndrept spre bibliotecă, știu exact ce caut, iau de acolo cartea Ocolul pământului în 100 de știri de Radu Cosașu (Editura Cartea Românească, 1974) și recitesc despre acel om căruia i s-a luat reportajul lăsându-i-se însă ficțiunile acelor oameni, despre acel om care locuia într-o dependință, într-o cămăruță cu „dimensiunile (…) sub cele prevăzute pentru spațiul vital al unui om“, despre acel om din acea cămăruță, așa cum a fost, citind marii clasici, despre noaptea din care nu a mai renunțat la ziarele lui, căci ele i s-au părut deodată sfinte, sfinte ca toți oamenii! firește, recitesc acea ploaie care cădea pe acoperiș, recitesc noaptea aceea în care în oraș rula „Vagabondul” și încep să plâng, chiar dacă este patetic: au trecut cel puțin douăzeci de ani de când și eu decupez ziarele, am colecția mea, am știrile mele cu care și eu am ocolit pământul ca să mă întorc la mine, căci alt drum nici nu există.

Am iubit, de asemenea, ziarele mai mult decât oamenii, am iubit, de asemenea, adevărul și realitatea mai mult decât invențiile și Premiile Nobel pentru Literatură. Am suferit pentru ziarele mele, nu regret că le-am dat tinerețea mea, deci realitatea, deci viața, toate aceste minuni trecătoare decurgând inevitabil. Există, totuși, minunata lume nouă, există virtualul, unde cu toții ne vom refugia, dar eu nu voi mai decupa niciodată ziare, știrile vor fi pentru totdeauna din pixeli și se vor pierde pe internet. Este o pierdere peste care nu vreau să trec.

Sunt dintre aceia care vor să înnebunească la moartea unui ziar, la moartea tuturor ziarelor, să îmi pierd mințile, să rătăcesc pe străzi secundare care nu duc nicăieri și pe care nici riveranii nu se mai incumetă să le traverseze, străzile secundare pe care, când și când, doar pisicile negre le mai traversează fără conștiința marelui lor gest.

Eu am iubit, de asemenea, ziarele. Eu, având pașaport, am ajuns în porturi și chiar în capitale fără niciun port. Aveam șapte ani când descărcam ziare înainte de zori într-un oraș de provincie atât de mic încât nu era specificat pe nicio hartă. Venea mașina de ziare și eu descărcam ziare cu vânzătorul de ziare, care se uita la mine ca la un copil nebun, ceea ce și eram, descărcam ziarele fiindcă așa și numai așa eram sigur că nu le voi pierde pe cele pe care le voiam, așa și numai așa eram sigur că voi avea colecția intactă. Dintotdeauna am depus eforturi acolo unde altora li s-a cuvenit.

Eu am citit presa în zori, la Strasbourg, și presa era – exact așa cum trebuie să fie – mai importantă decât viața, și niciodată nu am fost mai fericit, eu am schimbat în Havana, Cuba, țigări „Popular“ pe ziare „Granma“, eu am auzit un cubanez mai degrabă bătrân deplângându-le soarta sărmanilor americani din Chicago, exact așa cum scria că se cade să faci în rubrica lor de „Realități din lumea capitalului“.

Eu, de asemenea, am decupat din ziarele mele „ca un bărbat îndrăgostit șuvițe din părul blond al femeii moarte, fâșii din rochia ei, scoici din pantofii ei de la mare“. N-am întâlnit pe nimeni care să mă înțeleagă, nu am căutat pe nimeni care să mă înțeleagă, sunt lucruri care e mai bine să rămână neînțelese.

Nu știu câți vom suferi acum, la moartea ziarelor, a ziarelor tipărite pe hârtie de ziar, dar știu că noi, cei care înnebunim în clipe ca aceasta, chiar acum, vom suferi cumplit, și chiar dacă am înnebuni toți, și în clipele următoare, nicio știre nu se va scrie.

Nimicul, așadar. Nimicul pentru totdeauna.

 

Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 496 / 5. X. 2015.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here