Soho Square, exterior, vară. E încă o noapte albă la Londra. Plec de la Guardians of the Galaxy. Trebuie să scriu un articol despre acest film de cinema, un film de cinema cu supereroi. Mai avem nevoie de supeeroi?
Fac un ocol, anume ca să privesc luminile în Cartierul Chinezesc și mă aștept ca noaptea să înceapă cu o ploaie. Nu începe așa. Vă este cunoscută, probabil, istoria acestor superoi. E clasică: Star-Lord (sau Peter Quill), Gamora, Drax, Groot și Rocket salvează – cum altfel ? – galaxia.
E ceva în această ecranizare recentă – efectele speciale sunt duse la un nivel cum nu știu să fi fost înainte. Niciodată n-a avut omul mai mult curaj în imaginație. Filmul lui James Gunn cu Chris Pratt, Zoe Saldana (Avatar), Dave Batista și Bradely Cooper (vocea lui Rocket) și Vin Diesel (vocea lui Groot – repetând, cu o singură excepție, o unică, obsedantă, perfectă, propoziție) poate fi combătut și va fi aprig combătut. Nu ne mai ajungeau super-eroii care salvau pământul? Am avut nevoie de acest vis american intergalactic? Unde vom ajunge așa? Intriga e previzibilă! Știm cum se va termina! E ca un joc pe calculator – un joc bun, dar atât!
Nu mă grăbesc să mă alătur acestui cor. Pentru că există în acest film de cinema, care înaintează în frumusețea explozivă a gândirii libere (există gândire liberă și în limitele impuse de rețeta comericală a blockbusterului) cel puțin o idee care ar trebui să ne pună pe gânduri. Cu cât omul se îndepărtează de om, în toate aceste frenezii 3D, cu atât coloana care susține întreaga arhitectură se apropie, paradoxal, de esență. Iar esența omului, la Hollywood și în peșteră, acum și dintotdeauna, este aceasta: omul cunoaște sens numai în iubire.
În Guardians of the Galaxy, iubirea nu este trivializată, nu este vulgarizată, nu reiese că este expusă, în scenariu, din stricte rațiuni financiare. Guardians of the Galaxy este, îmi asum riscul acestei naivități, istoria unui copil singur, căruia îi moare mama. Când îți moare mama nu sunt foarte multe lucruri care-ți rămân: o soluție este să evadezi din timp și din spațiu, într-un imaginar fără nicio graniță și să păstrezi cu tine până la sfârșit un walkman, în care să existe o casetă cu muzica preferată a mamei tale. Cred că niciunul dintre acești supereroi, dintre acești actori care fac milioane și milioane, nu este personajul principal al acestui film. Cred că personajul principal este walkmanul. Da: un walkman și muzica veche de pe uitatele casete audio, de când tehnologia încă nu ne alienase.
Dacă orice film de cinema trebuie să aibă o cheie, atunci aceasta este cheia în care aleg să îl văd – lupta omului de a-și păstra identitatea, chiar și când galaxia se descompune. Iar identitatea este, întotdeauna este, o foarte complicată formă de melancolie.
Și mai e un aspect: există o poezie la mijloc – e ieftină!, voi fi din nou atacat, dar tot o voi scrie. Această poezie: un bărbat care iubește ceea ce ar putea fi o femeie, o iubește dincolo de convenții și de planete, de războaie, de răzbunări și de recompense. Dragostea e arătată o singură dată în adevărul ei. Dar e acolo un fel de frumusețe, pe care nu l-am mai întâlnit de multă vreme.
Ca să fiu mai exact, nu l-am mai întâlnit de la acest fragment de Scott F. Fitzgerald, un mai vechi vizionar: “Se holba la ea ca la o fantomă. Nu știuse niciodată cum arată, percepând-o aproape ca pe-o esență a timpului și a vremii – dacă în aer pluteau gerul și încântarea, atunci ea era ger și încântare, dacă ferestrele luminate ale unei seri de vară ascundeau vreun mister, atunci ea era acel mister, dacă răsuna vreo muzică în stare să inspire, să întristeze sau să însuflețească ea era acea muzică, era ‘Red Wing’ și ‘Light of the Silvery Moon’ “. Bătrânul Scott știa: chiar așa arată iubirea. El îi găsește, desigur, personajului său, un băiat, scuza de a fi un romantic, un om lipsit de pragmatismul care aduce, probabil, mai multe în viață – asta dacă viața unui pragmatic mai poate fi numită viață.
Guardians of the Galaxy a luat sfârșit. Nu vă îngrijorați. Cultura happyendului n-a fost înfrântă. E încă o noapte albă la Londra. Și oamenii pleacă din cinema cum au plecat întotdeauna, cei mai norocoși dintre ei ca după o dragoste împlinită, inspirați, întristați sau însuflețiți de muzica din walkmanul unui băiat singur.
Articol publicat la sfârșitul lunii iulie, anul 2014, pe site-ul defunctei și regretatei reviste FHM.
