Visând la Costa Rica

Comit o indiscreție și admit că de jumătate de deceniu plănuiesc, zadarnic, să emigrez acolo.

Ideea trebuie că a încolțit pe cînd președintele surprins acum într-o poziție discutabilă în trena altui Mondial cîștiga just cel de-al doilea mandat. A tot crescut în timp, iar prin anul 2011, la apogeul crizei financiare din presa noastră cea de toate zilele, devenise deja insuportabilă: trebuia să emigrez! Am căutat un loc sub soare, excluzînd, fără rezerve, Bătrînul Continent. Așa am ajuns la Costa Rica. Am început să îmi construiesc, la început în tăcere, toate castelele pe Coasta Bogată, acolo, între Nicaragua și Panama, între Pacific și Marea Caraibilor. M-am apucat să învăț limba spaniolă.

Nu mă expuneam. Am reușit totuși să identific în discuții libere doi prieteni care ajunseseră la aceleași concluzii: Costa Rica – acolo e de noi! Am început, așadar, în grup, să visăm la un bar cu podea din lemn, pe plajă. Am studiat statistici despre sărăcie, m-am pus la punct cu unele aspecte din geografia și istoria acelui țărm al speranțelor. Nu-mi plac dictaturile, îndeosebi cele militare, așa că m-am bucurat să aflu că în Costa Rica, înțelept, s-a luat măsura renunțării la o armată regulată. M-a îngrijorat prezența mafiei pariurilor în Coastă, fauna și flora însă suplineau micile neajunsuri.

Am început, harap-alb-ian, să construim o întreagă echipă, o camaraderească brigadă din care nu ne lipseau nici măcar fotografii oficiali. Ne convingeam unul pe altul să plecăm definitiv din coasta noastră săracă. Am reușit să o atrag în această nebunie pînă și pe mama, care era gata să renunțe la a preda matematicile copiilor români pentru a ocupa un post mediu de răspundere în administrația inexistentului bar cu podea din lemn.

Am observat repede, cu îngrijorare, și cum fotbaliștii din Costa Rica tot urmau o busolă care îi ducea în campionatele nordice – care în Norvegia, care în Danemarca, la echipe care abundă în consoane. Mi-am spus că e omenește: din Costa Rica visezi, pesemne, la un frig pătrunzător. Mă temeam: fotbaliștii aceștia vor învăța în echipele lor cu multe consoane o anumită rigoare care va fi adăugată peste fantezia Caraibilor, într-o inevitabilă alchimie. Cunoșteam și cazul Joel Campbell, dar îl tăceam. Nu voiam să mi se descopere Costa Rica, îmi doream să piardă categoric toate meciurile din Brazilia, nădăjduiam încă la un exil discret într-un loc misterios, aproape neștiut.

Admit că m-am lăsat prematur, dar nu prostește, sedus de Pirlo, căci dacă nici în bătrînul corsar nu mai puteam crede, ce-mi rămînea din fotbalul de altădată? Ce să faci cu un Mondial unde nici să te îmbeți cu iluzii n-ai voie? Iar acum, Costa Rica e deja în optimi și totul depinde de viclenii, vechii greci. Poate că latino-americanii vor fi înfrînți, lumea îi va uita și mă voi putea, în sfîrșit, în liniște, întoarce la planurile nebunești în marginea unor palmieri pe care nu-i voi vedea totuși niciodată.

Articol publicat și în Gazeta Sporturilor, pe 27 iunie 2014.