Se termină 2015. Ducă-se! N-a fost un an bun, dar de când n-am mai avut noi, oamenii, un an bun? Personal, aș opta pentru 1999, dar asta a fost demult, tare demult, înaintea epocii noastre. 2015, deci: starea cordului – stabilă, starea financiară – precară, starea speranțelor – conformă vârstei tot mai hristice.
Nu sunt dintre aceia care cred, fără niciun fundament, că viitorul ne va aduce binele. Dimpotrivă, dimpotrivă. A fost, așadar, și 2015 exact așa cum l-am lăsat să fie.
Lumea trăiește în cădere, sunt tot mai mulți oameni pe pământ și, implicit, a crescut enorm numărul proștilor făcuți-grămadă, și nu prea se pot face multe împotriva acestei stări – dramatice – de fapt și de fapte. Militez, totuși, pentru un bilanț mai puțin global.
Să începem, propun, cu elementarul: am supraviețuit. Dacă eu scriu și voi citiți aceste rânduri înseamnă că suntem încă în viață. Ascultăm, poate, colinde și muzică pop, americană, stupidă, despre sărbătorile anterioare, ne enervăm sau ne înălțăm mistic, sărbătorește, în sânul propriilor familii, tânjim după șorici sau broccoli, bem sau nu bem, e treaba intimă a fiecărui ficat. Dar suntem indiscutabil în viață. Nu e tocmai puțin.
Uite, de pildă, Corneliu Vadim Tudor nu-și mai poate publica sieși tradiționalele epistole omagiale în „România Mare”. Este și asta o pierdere.
2015, așadar. L-am început la Madrid. Pe 1 ianuarie, în jurul orelor 2 dimineața, bătrânul meu laptop, botezat „Cabral”, a suferit un pre-infarct. A dus-o târându-se până în toamnă. Dumnezeu să-l ierte.
În primăvară am ajuns pe Coasta de Azur. Ce frumoasă, ce feerie, ce minunată e Coasta! M-am și extaziat textual. Un paradis pentru bogații de pretutindeni, să îi mângâie și pe ei briza, că destul au făcut lumea un loc mai bun cu viziunea, cu dăruirea lor, cu spiritul antreprenorial – practic, fără ei eram vai de mămica noastră care plânge pe drum. Unde să toarne și miliardarii ruși șampanie între bucile manechinelor, dacă nu pe un yacht, în port, ca oamenii? Unde să piardă și maharajahii la ruletă, dacă nu la sfântul Monte Carlo? Ceva de vis. Practic, cel mai urât loc de pe pământ, mai urât decât cel mai adânc hârdău.
Vara m-a prins prin țările nordice, prilejuindu-mi lungi momente de meditație cu privire la posibilitatea ca omul să se civilizeze totuși. Apoi a venit septembrie și m-am întâmplat în Gara Keleti, în mijlocul refugiaților sirieni. Păstrez pentru ultimele clipe ale vieții filmul mizeriei de acolo. Ce e cu refugiații? Nu știu ce e, dar nici nu pretind că aș ști.
Am mai auzit și eu pe la colț de masă diverse aspecte ale teoriei conspirației. Carevasăzică, frau Merkel a orchestrat o cumplită campanie de imagine, care să îi consolideze – în mentalul colectiv al lumii arabe – poziția de jucător important în geopolitica Orientului Mijlociu.
Carevasăzică, nemții, dom’le, nu mai au chef de muncă și i-au primit pe sirienii ăștia, fiindcă pur și simplu aveau – pe partea economică – nevoie de această forță de muncă. În noiembrie, desigur, a apărut și varianta că francezii știau de atentatele care vor avea loc la Paris, dar au tăcut, pentru a putea justifica o intervenție armată în Siria. Și să nu-l uităm nici pe Putin, care…
Am mai aflat că până și Papa de la Roma este, de fapt, un pion într-un plan mai amplu al Bisericii Catolice de a se de-dogmatiza puțin din strict calcul financiar. Vorbe, na, vorbe.
Și uite că vine sfârșitul ultimelor trei sute șaizeci și cinci de zile și trebuie să tragem, totuși, o linie și să socotim. Cu ce rămânem? Cu oamenii pe care i-am iubit? Cu oamenii pe care i-am pierdut, dar pe care nu îi vom uita niciodată – sau măcar așa se spune? Cu despărțirile? Cu durerea? Cu filmele de cinema la care ne-am încântat? Cu cărțile pe care le-am citit? Cu cărțile pe care le-am scris și pe care le-am publicat? Cu cărțile – capodopere! – pe care nu le-am scris și nici nu le vom publica vreodată? Cu sertarele noastre?
Cu ziarele? Cu viața de libelulă a acestora și a spectacolelor de teatru de la care n-am lipsit? Cu străzile pe care am umblat? Cu tăcerile pe care le-am strâns? Cu nopțile pierdute? Cu un ristretto, într-un bufet de gară, la Milano, așteptând? Cu oamenii deștepți pe care i-am întâlnit, cu revoltele, cu furia, cu deznădejdea, cu credința? Cu podurile pe care le-am traversat? Cu credința?
Voi știți. Cred că 2015 ar putea, până la urmă, să rămână timpul în care am învățat, atâția dintre noi, că viața este acum și numai acum. Viitorul s-ar putea să existe sau s-ar putea să nu mai existe.
Acum. Asta e tot ce avem. Nu este cea mai fericită ipoteză, dar, din păcate, este singura adevărată.
Articol publicat pe www.catchy.ro, 15 decembrie 2015.
