Am avut și eu profesori care m-au format, academic, în cei mai bine de treizeci de ani de școală pe care i-am făcut. De la unul dintre ei, un prof extraordinar de literatură universală, am învățat cine este Gogol. M-a și ascultat la lecția „Gogol”. Dacă nu l-aș fi plăcut atât de mult, poate nu aș fi citit niciodată nici „Nasul” și nici „Mantaua”, neînțelegând mare lucru din clasicii ruși, deci din literatură. Dar nu despre el aș vrea să scriu, ci despre Vasco.
E posibil ca Vasco să nu fi fost chiar așa cum mi-l mai amintesc eu, dar n-are nicio importanță, pentru că, de fapt, toți oamenii chiar sunt așa cum ți amintești. Vasco a fost profesorul meu de istorie din liceu. Am învățat în Liceul „Ion Luca Caragiale” din Ploiești, liceu mare, cu pretenții, chiar cu mofturi. Eu urmam o clasă de profil, așa că făceam istorie de îmi ieșea pe nas. Îmi plăcea istoria, a fost mereu materia mea preferată, una dintre puținele care mă interesau, în fond. Mereu am vrut să înțeleg cum am ajuns, noi, oamenii, aici și așa. N-am învățat istorie de la Vasco, sau nu doar istorie sau nu doar istorie cum ați crede, conform rigorilor școlare. Desigur, își făcea și el cursurile, conform programei, ca toată lumea. Dar nu despre asta e vorba.
E vorba că pe Vasco îl durea-n pălărie de cei care nu voiau să învețe. De la el am învățat că învață doar cine vrea să învețe și de restul trebuie să te doară-n pălărie. E o lecție importantă. Vasco avea, așa credeam noi, și aveam motive să credem, și darul paharului. Nu bea mult, dar bea suficient cât să fie foarte simpatic. Era miștocar, îi plăcea viața, dar se refugiase din existență într-un fel de sictir metafizic, pe care eu îl adoram. Vasco era mișto.
De la el am auzit prima dată o chestie: că omul, după cincizeci de ani, se gândește în fiecare zi că poate să o mierlească. Exact așa a zis omul. Era un verb care nu se găsea în vocabularul multor profesori, distruși de morgă. Vasco vorbea ca un om, ca un om adevărat. Și asta îmi plăcea la el. Aveam vreo cinșpe ani și nu mă gândisem serios la cum se gândesc oamenii că o vor mierli.
La banchetul din clasa a doișpea l-am auzit spunând, cu privire la viață, o înjurătură atotcuprinzătoare. Eram deja absolvenți, nu mai aveam bariere între noi. Am băut și noi cu Vasco. Am terminat liceul la șaptișpe ani. Eram minor, dar asta nu-l interesa, nu mă interesa. Am băut cu Vasco. M-a luat de umăr. Era, ca mine, minion, și mi-a zis: „Crăciune, să te ții de treabă că draci mănânci!’. Niciun profesor nu-mi mai vorbise așa cinstit. L-am pupat pe obraji. Am fost la banchet și anul următor, student deja. Am fost cu un prieten tatutat tot, Vasco s-a uitat la el din cap până-n picioare, era abțiguit, dar a zis așa: „Tu nu ești de la noi, dar nu contează.”. Prietenul meu tatuat nu era de la noi, dar nu conta. Să nu conteze e o lecție fundamentală. Vasco o știa cel mai bine.
Vasco m-a învățat că orice om are o istorie și că istoria, aia mare, e de fapt suma acestor istorii. Dacă nici asta nu e o lecție, atunci eu nu știu ce să vă mai spun. Vasco era bătrân, sau așa credeam noi. La vârsta aia, toți oamenii par bătrâni.
Era și șchiop, semăna cu un diavol pitic. Îl iubeam pentru indiferența lui, care se vedea că ascundea totuși o profundă înțelegere a vieții așa cum e ea. De la Vasco am învățat prefața la viață. E deja enorm
Apoi, nu mai știu cum, am aflat că a murit. Era acum vreo trei ani. Mă gândisem că Vasco murise de ani buni, credeam că era foarte bătrân, obișnuiam să glumim cu el: „Normal că știți istoria, doar ați trăit-o!”. Adevărul e însă că n-am știut niciodată ce vârstă avea.
Am fost la înmormântare. N-am avut curaj să mă uit spre cruce, să nu știu niciodată ce vârstă a avut. Vasco mi se părea atemporal, dincolo de timp, de convenția timpului. Cred că, în felul meu, l-am iubit. I-am cumpărat o coroană pe care am scris ceva ce nu se scrie pe coroane. Am scris „RIP Vasco”. Mă amuza ideea că s-ar putea ridica din coșciug, că s-ar uita la mine și la prietenul meu din liceu, Horia, și ar zice: „Crăciune, te-ai ținut de treabă?, că draci mănânci! Ce scrie, bă, aici? Faceți mișto de mine, a?!”.
N-am plâns la înmormântare. Vasco era un om vesel. Ne-ar ar fi dat un șut în dos cu piciorul ăla beteag dacă ne-ar fi văzut că jelim. Scriam pe atunci liric, chiar și în lucrările de control, la o olimpiadă școlară am făcut totul praf cu un text penibil, în care vorbeam despre – atenție! – posterioritate. O confundasem, imberb cum eram, cu posteritatea. Vasco mi-a zis: „Posterioritate, Crăciune?!” Și a râs: „Fii, bă, atent ce scrii!”. De la Vasco am învățat să fiu atent ce scriu.
N-am mers la înmormântarea niciunui alt profesor, deși au mai murit. De ce? Nu știu de ce. Poate pentru că de la Vasco am învățat ce importantă e moartea în viața unui om. Și asta e istoria.
