Valea Harfelor

Nu despre asta e vorba? Nu asta fac reporterii? Nu ajung acolo unde voi nu v-ați gândi că e de ajuns? Așezați-vă confortabil în fotolii și citiți ce n-ați vedea nici pe Discovery.

La jumătatea anilor `90, când în Occident amintirea Mineriadelor încă nu se ștersese, Lucian Pintilie regizează un film pe care îl intitulează “Prea târziu”. Un procuror e trimis să investigheze o serie de crime misterioase din galeriile Văii. Procurorul e jucat de Răzvan Vasilescu, cu ochelari de soare mari, negri, un început blând de chelie, parpalac a la Columbo, în definitiv dezarmant de natural. Dialog cu un polițist local, bine conturat de Dorel Vișan. Polițistul îi povestește un caz: era un miner, Ferzațiu, frumos și trist ca Eminescu, se înnebuneau damele după el, și minerul acesta s-a îmbătat, a intrat în mină și a zis că el de acolo nu mai iese, că acolo îi place lui, dar, se pare că a avut un accident, a fost tocat mărunt, mărunt, de s-a umplut un sac cu Ferzațiu, însă, ca să vedeți că mai există un Dumnezeu deasupra, a scăpat teafăr și nevătămat, mă iertați, doar organul.

Era pula lu’ Ferzațiu

Acesta, nevătămatul, e adus și prezentat, expus, soției: ea, revoltată, spune că aia nu e pula lu’ Ferzațiu, că a lu’ Ferzațiu era de două ori mai mare, așa o vedea ea cu mintea ei de femeie. Polițistul constată că, totuși, femeia a semnat că e a lui, că doar nu era proastă să piardă prima de accident. Și era? întreabă procurorul. Era pula lu’ Ferzațiu, a cui să fie?, întărește, prin interogație, polițistul. Întâmplarea, cheia întregului film, face să nu fi fost, dar nu asta contează acum.

Contează că atunci când am plecat înspre Valea Jiului de-aia am plecat: să aflu dacă s-a întâmplat să intre minerii beți în mină și să nu mai vrea să iasă, ca la Pintilie, să mai aud legendele Văii, să găsesc, de ce să vă mint, o poveste care să stea alături de legendara pulă a lu’ Ferzațiu. Am descoperit un Disneyland al harfelor, paradisul terestru al reporterului de fapt divers. Dar Valea nu e doar fapt divers, nu e doar comedie, Valea e, cum probabil știți deja, mai ales, tragedie. Am râs pe tot parcursul Văii, în hohote am râs, pentru a încheia, totuși, foarte omenește, minerește aproape, într-o cârciumă cu un pahar în față și o lacrimă în inimă. Așa, ca într-un film românesc de dinainte de Noul Val.

Dați-mi voie să scriu în genul, dacă nu în continuarea, lui Geo Bogza: este duminică, 3 noiembrie 2013, mă cheamă Andrei Crăciun, am treizeci de ani și văd pentru prima dată Valea. Viața și lumea mi se par fantastice, de neînțeles. Călătoresc cu prietenul meu din liceu, Horia, ne-am propus să facem un tur al României, să o redescoperim, poate chiar să ne-o asumăm. Am fost déjà tocmai la Sighetu Marmației, iar acum traversăm Oltenia, suntem gata să intrăm în defileu și să săpăm după harfă prin Aninoasa, Vulcan, Lupeni, Petroșani și Petrila.

Oprim să vedem ce-a mai rămas din Oltchim și ne facem cruce, Horia îi dă mașinii talpă, să plecăm cât mai repede de acolo, de parcă ne-ar urmări însuși Dan Diaconescu, am botezat bestia cu care călătorim “La Poderosa II”, ca pe motocicleta lui Che Guevara, și ca să râdem de ea, ocolim până la Târgu Cărbunești să vizităm ruinele fabricii de columbeanit a marelui om de afaceri, acum firește falimentar, Irinel Columbeanu, dar nu o vizităm bine, ci doar așa, din zare, fiind fabrica la o trecere la nivel cu calea ferată unde era déjà o cruce păzită de niște maidanezi vizibil înfometați.

E sinistru

Începe a bura. E întuneric déjà, întunericul acela de noiembrie, de apocalips, drumul de la Târgu Jiu la Petroșani e greu și e urât, natura are ceva dantesc, de parcă urmează să penetrăm o bolgie. Și prin defileu, pe ziduri scrie încă “Votați Ion Iliescu”, ba chiar și “PDSR”. Sunt inscripții vechi, din 2000. Aici, timpul, iată, s-a oprit. Și de nicăieri ne sare în cale un cerșetor: e un copil, e handicapat. Maică-sa, cerșetoare și ea, stă în șezând la marginea drumului. Aceștia trebuie să fie cei mai homeleși dintre homeleșii României. Dorm, probabil, în pădure. E sinistru. Acest sentiment – sinistrul – m-a urmărit ca o umbră prin toată această vale a plângerii. Am văzut cum aproape toți bărbații pe care i-am întâlnit, și se vedea că își lăsaseră viața în mină, târau un picior, de obicei stângul, aveau priviri sticloase, era ca și cum Valea întreagă era scena unui imens spectacol în care joacă nebuni, era ca și cum Valea ar fi un cuib de cuci deasupra căruia nu mai zboară nimic, ca și cum am fi fost în Twin Peaks. Am văzut chiar și un om plimbând, fără sens, încolo și încoace, în cârcă, un covor, întocmai ca doamna cu bușteanul. Se întâmplă și aici ca în Șeherezada lui Ilf și Petrov, unde, pe o stradă căreia nici măcar nu-i pasă, un cetățean bate un alt cetățean. Se întâmplă, da. E sinistru.

Reporter de modă foarte veche, deja trecută, am făcut predocumentarea, un cuvânt pe care spunându-l, cândva, într-o redacție am stârnit întâi o grimasă, apoi un zâmbet și, în final, un hohot tandru de râs. Știu despre Vale: e mai mult pe sub pământ decât la suprafață, kilometri și kilometri de galerii, nici topografii n-au avut viață ușoară aici, momârlanii, ciobanii munților, nu s-au amestecat cu minerii, și-au văzut de animalele lor, au cunoscut și mărirea și decăderea Văii, cu sentimente egale, au avut pământuri, și le-au recuperat, sunt oarecum bogați, de îi iau pe foștii mineri cu ziua prin gospodărie, și-și fac treaba cu ei. Știu: aproape 50.000 de oameni munceau în exploatările miniere la sfârșitul comunismului, așa i-a prins iunie `90 pe mineri – puternici, bine plătiți, cu salarii de trei-patru ori mai mari decât media pe țară, cu prețuri preferențiale la utilități, totul pentru a da patriei mai mult cărbune.

Valea siliciului

Apoi, știți cazul. Mineriadele, disponibilizările, Ciorbea, Cozma, Costeștiul, prăbușirea, “cârtițele” din Valea lui Neag, mineri dispoinibilizați care au mai râmat, cu mâinile goale, încă un deceniu, după cărbune, să-l vândă la bucată că altceva nu știau. Cartierul Micro 3 din Vulcan, supranumit “Dallas”, ridicat la începutul anilor `70, la apogeul mineritului, pentru 1.000 de familii, în special moldoveni, acum schelet de bloc lângă schelet de bloc, oameni bolnavi de silicoză, de-asta mor bărbații aici, în medie cu zece ani mai devreme decât în restul țării, se pune siliciul pe plâmâni, jos, în întuneric, și nu mai ce să faci, tragi ca boul spre singurul orizont, pensia, și dacă o apuci, mai trăiești cam cinci ani și mori de silicoza asta. Mai știu: băutură, alcoolul ca o soluție – mortală, dar soluție, Valea are cele mai frumoase femei din România, mai frumoase chiar și decât Moldova, e un fel de adaptare a speciei pentru a putea supraviețui, e o lege a compensației pe care Dumnezeu, în mare mila sa, a lăsat-o la urâtul din mină, dar minerul nu vede, îi toarnă femeii frumoase plozi și îi dă bătăaie.

Viața ca o lovitură de pedeapsă

Mjlocașul Daniel Timofte, cel care ne-a îngropat la Mondialul din Italia `90, în meciul cu Irlanda, ratând un penalty, și-a făcut cârciumă în Petroșani, și i-a spus chiar așa, “Penalty”, lovitură de pedeapsă, carevasăzică, există în  Vale un fotograf celebru pentru că nu are decât o singură mână, și toată lumea îi spune “Trepied”, mai există și un ziarist de casă, alde Bujorescu, care confruntat cu activitatea sa din anul 1990 a avut puterea să-și toarne în cap cenușa acestor cuvinte: “Fir-ai al dracului, Bujorescule!”, mai există și patronul Siminel Iordache supranumit, pe bună dreptate, “Simi”, cunoscut că s-a ridicat, economic, după ce a vânzând pantofi tip sport la tarabă, în piață sau, măcar, așa vuiește Valea.

Nu în ultimul rând, Valea i-a dat țării pe Nicolae Guță, fost muncitor la Căile Ferate, la lopată, țigan clasic, cu mustață, și Bianca Drăgușanu, regina neîncoronată a huilei media, păpușa de plastic a ultimilor ani. La începutul noului mileniu, șomajul în Vale era la 50%, “Luceafărul” Cozma era la pușcărie, acum a ieșit, i s-a ridicat și interdicția de a intra în zonă, dar se aude că a fost o singură dată, a mai încercat el să facă pe profetul, dar nimeni nu l-a mai urmat. Gata, i-a trecut vremea. Și au mai calculat ceva specialiștii în economie: dacă nu se omora Valea, nu se dădeau compensatoriile, se lăsa totul să curgă natural, nu se mai făceau angajări, mineritul dispărea oricum în zece ani, ieșeau oamenii liniștiți la pensie și prețul plătit de stat ar fi fost mai mic.

2013. Iau Valea la picior, i-aș lua și pe mineri la mână, “De ce ne-ați bătut, mă, în `90?”, dar adevărul e că nu m-a bătut nimeni în `90, aveam cei șapte ani de acasă, eram în clasa I, în plus autorii faptelor de atunci sunt bătrâni sau de-a dreptul morți, e greu să mai ceri socoteală fantomelor. Tocmai ce a apărut o știre că se vor închide și ultimele exploatări, s-a terminat.
Valea, azi: oferte de muncă pentru femei, pe stâlpi: îndeosebi, videochat la Târgu Jiu. Câștiguri de până la trei mii de euro. Vise erotice oltenești. Se bea pe caiet, blocuri în care nici apă potabilă nu găsești, iar cele mai aglomerate locuri sunt autogările. Se pleacă, se pleacă în disperare. Am văzut aici ce n-am mai văzut nicăieri în România: oferte de “oriunde în Spania 80 de euro”. Italia e mai ieftină: tot așa, oriunde, doar 60 de euro.

Marius, tânăr, la 35 de ani, șofer de taxi, s-a întors din Peninsula Iberică după ce n-a mai mers treaba. Crede că era mai bine înainte, cum să nu fie, că erau de toate, se găseau, acum tot bătrânii se țin cu dinții de locurile de muncă, date oricum doar pe relații, tinerii nu au ce să facă, nu le-a rămas decât să plece, cum a plecat și el. Răul începe când se întorc, dacă se mai întorc. Are doi copii, pentru ei e obligat să spere, că altfel nici n-ar mai spera. Peste tot același aer de favelă, case de amanet și magazine de haine second-hand. La Uricani, încolo, un depozit imens, printre cele mai mari din Europa de Est. Totul pare trist în Vale, dar nu este.

Era pula lu’ Terente

În Petrila, cea mai veche colonie minieră din România îl vizităm pe caricaturistul Ion Barbu, un zeu local al harfelor. Totul la omul acesta acasă e harfă: de când intri în curte un panou te îndeamnă să te ștergi pe aripi. Cățeaua caricaturistului, Linda, e anunțată drept “stupid dog”, rulota cu care se plimbă prin Europa e “probably the best car in the world”, la intrare pe un bolovan stă scris mare “drobul de soare”. Casa e plină de versuri din poeți, exclusiv români, cărțile stau într-un frigider dezafectat, în caz că te lovește foamea de cultură. Și pentru că iubește așa de mult literatura, acum șapte ani, pe la sfârșitul verii, lui Ion Barbu i-a venit o idee: ce ar fi să scrie pe casele petrilenilor versuri? Da, de ce să se bucure doar el de ele? A format un detașament de voluntari de la București și într-o noapte au umplut Petrila de poezie. Minerii n-au apreciat gestul. A fost prăpăd! Nichita, Bacovia, Arghezi, toți au fost scriși. S-a format, desigur, o celulă de criză la nivelul poliției locale. Șeful de post și-a trimis oamenii în recunoaștere, dar ei n-au recunoscut, au raportat că au intrat sataniștii în Petrila și-au umplut casele minerilor de cuvinte, dar că proștii s-au și semnat! Și dă-i și caută-i la evidența populației! Cel mai rău i-a enervat ceva scris la intrarea în oraș, lângă inscipția care vestea Petrila – aceste trei cuvinte ale lui Matei Vișniec, “oraș de rezervă”. Cum, adică? Ce e aici, bătaie de joc? Și nici măcar nu e banc. E adevărul. E Valea Harfelor. Au dat polițiștii de Ion Barbu, poetul, dar, na, s-au dus la Ion Barbu, caricaturistul. Au venit să-l ia la secție, mai să-l bage la pușcărie, iar un polițist văzând pereții lui s-a mirat sincer: “Dumneavoastră ați scris toate astea? Drept mai scrieți, domnule!”. Așa e: scrie drept domnul Barbu. Acum, s-au termoizolat locuințele și multe versuri au rămas sub noii pereți. Cândva, când se vor destrăma și ăștia vor ieși iar la lumină, ca într-un poem suprarealist.

E de părere Barbu că omul în viață trebuie să facă o casă, un copil, să planteze un pom și, dacă e cu adevărat om, să mai facă un muzeu, și dacă are și spirit civic să omoare un primar. Ion Barbu le-a făcut pe toate cu supra de măsură, numai primarul nu l-a omorât. Are doi băieți și ține două muzee, dacă nu socotim și casa personală, care tot un fel de muzeu închinat harfei e.

A pus pe picioare muzeul I.D. Sîrbu, mare om de cultură, pe nedrept necunoscut ca atare, petrilean. Știți “Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda? Îl știți pe eroul Victor Petrini, filosoful? Ei bine, povestea aia, la bază, e viața lui I.D. Sârbu petrileanul! I-a făcut Barbu și lui casa memorială cu desene, frumos, l-a adus și pe Emil Constantinescu să vopsească gardul. L-au vopsit roșu. De ce roșu? Era cea mai ieftină vopsea. 500 de milioane de lei vechi din buzunarul personal a băgat în muzeul ăsta. Dar minerii încă sunt conviși că e grădiniță, căci copiii au colorat pereții.

Era pula lu’ David

Apoi, ar mai fi cel mai fain muzeu din lume despre care nu știe, însă, mai nimeni, deși i-a făcut și pagină pe facebook: muzeul mamei lui Ion Barbu, care a fost funcționară. Da, i-a făcut muzeu mamei sale, care a trecut în neființă acum trei ani. Pretutindeni, poze cu mama lui Barbu din copilărie până târziu, poze cu oamenii care i-au trecut pragul casei, inclusiv Mircea Dinescu. Și cireașa de pe acest tort: ni se relatează că bunicul lui Ion Barbu era jandarm pe baltă când l-au prins pe banditul Terente și i-au tăiat organul! Ca să vedeți!

Harfă după harfă: Ion Barbu a făcut naveta la București la începutul “Cațavencilor” – șase ore dus-șase ore întors, cu trenul. E drept că mergea doar o dată pe săptămână. Coleg de cușetă îi era un parlamentar din partea PRM. Și cum intra parlamentarul în vagon zicea că nu mai duce, că e extenuat, că el se sacrifică pentru binele poporului, că nu poate să închidă un ochi! Dar de îndată ce se întindea adormea și sforăia, de ajungea Barbu rupt de somn la București. Cum se trezea parlamentarul, iar: “Of, domnule, că toata noaptea m-am perpelit!”. Era mai rău ca-n Caragiale.

A fost caricaturistul și coleg de liceu cu Miron Cozma, pe care puterea l-a înnebunit ceva mai târziu. Într-o seară, acum recent, l-a văzut la televizor cum își aroga niște merite culturale care îi reveneau de fapt lui Barbu, îi fura din harfe și din versuri, ce să mai! Caricaturistul a făcut multe la viața lui – a pus-o pe Ana Blandiana să pozeze cu un șorț pe care trona sculptura lui Michelangelo cu David gol. A rămas oripilată poeta și când și-a dat seama de situație, după ce și-a pus ochelarii și a  fost atenționată și de soț, a aruncat șorțul cât colo. A fost – Dumnezeule! –  foarte aproape să se compromită. A făcut Barbu, cândva, și recensământul bodegilor din Petrila. Erau, la sfârșitul anilor `90, 43 de cârciumi pe un kilometru, un record care nu va fi niciodată omologat.

Situația s-a împuțit bine de tot

“Mother’s Museum” e pe un deal, cu o vedere splendidă peste Petrila. Aici erau casele stahanoviștilor, cartierul lor, că a existat și așa ceva, stahanoviștii erau răsplătiți cu casele astea frumoase. Barbii au cumpărat una. Mihai Barbu, unul dintre fiii caracitaturistului, e fotograf, dar e și motocilist. El este cele care s-a dus tocmai până în Mongolia, vânzând kilometri pe net. Făcea poze cu locurile unde ajungea. Și oamenii i-au dat, și el și-a împlinit visul și s-a pozat cu un indicator, adus de acasă, care anunța că de la Ulan Bator la Petrila sunt 6.058 kilometri. E ceva cu motoarele în Petrila, căci dăm și de Liviu “Bibu” Măslin, locul trei în lume la derapaje controlate cu tricicleta, ocupație în vogă printre extremiștii sportului. Se dă pe Transalpina. Prinde suta. Încă nu și-a fracturat nimic. L-au dat și la ziar, Ziarul Văii Jiului. A fost prima oară când a cumpărat o gazetă, e drept că a luat mai multe. Acum spune că doar dacă mai violează pe cineva mai ajunge iar într-un colț de pagină, dar se înșeală. E băiat Bibu, recondiționează motoare, spune că asta e viața lui, a făcut școală de tehnicieni dentari, dar mai bine stă în garaj și meșterește la fiarele lui. În Petrila, ni se confesează, nu prea ai ce să faci. Dacă nu te refugiezi într-un hobby ca într-o nebunie, ești pierdut. Pe prima pagină din ziarul cu pricina, ziar de luni, 26 august 2013, în dreapta sus apare un WC plin de căcat cu titlul: “Într-un colț al Parcului Avram Iancu din Vulcan situația s-a împuțit bine de tot”.

Era pula lu’ Purcelu

Valea are aroma ei. Ne retragem în Petroșani, în căutarea unui investitor pe care așteptatu-l-am ca pe Godot. N-a venit. La o masă mai retrasă urmărim spectacolul halucinant care are loc. S-a dat drumul la harfă. Zboară replicile, ca în Cehov, peste mese. Chiar înainte să plecăm pe cameră auzim această confesiune tulburătoare a unei domnișoare, cam durdulie, cu burtică, știți genul, ca de centură, așa. Porecla ei este “Barbie”. Și spune “Barbie”: “Aflați că i-am supt pula lu’ Purcelu și găsesc că e excelentă!”. S-a înnoptat de tot. În cartierul “Aeroport” luminile stau să se stingă. Către noi se îndreaptă șchioptând un cetățean. E Viorel, 54 de ani, miner disponibilizat de la Livezeni acum șaisprezece ani. Poartă o șapcă roșie pe care scrie “God bless America”. A cumpărat-o cu 50 de bani de la second-hand. Îi dăm un leu. Ne întoarce un zâmbet din care lipsesc toți dinții.

Activăm blițurile. Facem fotografii: fotografiem de-a valma oameni, ruine, deznădejde. Aflăm că peste două zile concertează în Petroșani însuși Puya. Soluții economice se pare că ar fi. În Petrila e o fabrică de mobilă care merge, ar mai fi ceva cu niște piese de biciclete, au venit experți și au zis că zona predispune la ceramică, numai să se vrea.

Plecăm. Pe drumul spre București citesc din corespondența lui Kafka și dau peste acest îndemn: “Să cinstești cârtița și felul ei de a fi, dar să nu îți faci din ea un sfânt”. Mă închin și jur să mă întorc în august când vin în țară “stranierii” și se umplu iar cârciumile, când se îmbată și cei plecați și cei rămași și se spun harfe culese de oriunde în Spania, cu 80 de euro, de oriunde în Italia, cu 60 de euro.

Deschid internetul. Mă uit pe statistici macabre: am o curiozitate, mă lămuresc – Valea nu e în frunte în topul sinucigașilor din țara noastră. Harghita și Covasna conduc aici. Nu. În Vale se prețuiește viața, ea se trăiește cu furie, din răzbunare. Îmi notez câteva cuvinte, dar pierd hârtia. Erau, oricum, funebre și, de fapt, inutile pentru totdeauna și pentru oricine. Mă gândesc că Valea asta n-o mai scapă nici Iisus Hristos, și îmi fac iar cruce.

Articol publicat și în cea mai mare publicație de cultură masculină din România – FHM, în toamna anului 2013