Viaţa noastră s-a schimbat radical, iar acesta nu pare un sfârșit, acesta – tablou cu blindate și frică, fără fotbal în inima Europei – pare un alt început.
La Bruxelles, la sfârșitul săptămânii și lumii trecute, un bărbat și o femeie se pozează, în ziua nunții lor, flancați de doi militari înarmați înnebunitor, ca în războiul timpului nostru crunt. Ploua. Mirele înălța o umbrelă, mireasa strângea la piept un buchet de roze. Imaginea aceasta s-a viralizat pe internet, ultima baricadă deloc banală a unei libertăți tot mai complicate. Mă gândesc la tinerii aceștia. Era pace în Europa atunci când aleseseră sfârșitul lui noiembrie ca să-și unească destinele. În subterane, ignorată, ura, însă, ura lucra. O ură religioasă. O ură de rasă. O ură de clasă. O ură completă, totalitară.
Și ce mai înseamnă, în acest secol nou, fotbalul? La Hanovra, terorismul suspendă un meci între Germania și Olanda. Ce se mai întâmplă prin lume? În «Courrier International» (săptămâna 12-18 noiembrie 2015), la pagina 21, într-un articol despre dinamica urii în Israel se menționează acest amănunt fără precedent. Într-un meci desfășurat la Tel-Aviv între Hapoel și Beitar Ierusalim, un ziarist a putut să îi audă pe suporterii celor din urmă, cunoscuți pentru rasismul lor (sînt împotriva arabilor, a rușilor și a evreilor așchenazi de pretutindeni), urlând „Păcat că Hitler nu și-a terminat treaba cu voi!”. Înțelegeți unde ne aflăm? Hitler, evocat ca o soluție finală pe un stadion din Israel, de suporterii israelieni ai unei echipe de fotbal, care ascunde, în definitiv, un alt trib de dezaxați. Relația stadioanelor cu istoria rămâne, iată, cumplită.
Viața, chiar și în tranșeele fragilității noastre tot mai evidente, sub asediul urii, continuă. Se consemnează întâmplări. La București, chiar în „Groapa” din Ștefan cel Mare, putem constata dispariția echipei de fotbal care obișnuia să fie Steaua București. Fără stadion, fără suporteri, fără nume, fără stemă, fără antrenor, fără jucători, deci fără identitate, din cea mai iubită echipă a României a rămas o tristă turmă de fantome condamnate la o nesfârșită transhumanță de un fost cioban îmbogățit până la pierderea punților cu realitatea.
Și în toată această nebunie, mă gândesc la Robin Friday, fotbalist englez retras la douăzeci și cinci de ani. Era sfîrșitul anilor ’70. Robin Friday a fost un om grăbit care și-a transformat ura într-o forță de neoprit în a stoarce totul de la viață. Un golan și un ratat, după toate criteriile epocii curente, rămas în unele vechi istorii afective, însă, mai mare decât Maradona (pentru edificare, vorbiți cu fanii lui Reading!). A murit la treizeci și opt de ani. Infarct miocardic, desigur.
O stea („cel mai mare fotbalist pe care nu l-ați văzut niciodată”) care a căzut în alcool și tutun și droguri ușoare și droguri grele, un hipiot, un anarhist și un sabotor al talentului personal, un bărbat străbătut de geniul nihilismului de sine: „Pe gazon îmi urăsc toți adversarii. Nu dau un ban pe nimeni. Oamenii cred că sunt un lunatic, un dement. Sunt un învingător”.
Îmi e dor, îmi e foarte dor de vremea când o asemenea ură romantică era singura care merita o cronică.
Articol publicat în Gazeta Sporturilor, 25 noiembrie 2015.
