Un poet mă oprește în casa Festivalului. Îmi strânge mâna dreaptă. Îi strâng și eu mâna dreaptă poetului. Îmi privește legitimația. Legitimația mea atârnă, la fel ca toate celelalte, de un șnur verde. Pe legitimație scrie că sunt un reprezentant al presei. Poetul se miră să afle că sunt așa la Iași. Mă bănuia scriitor. Mă întreabă de ce îmi stă scris ziarist și nu altminteri. Îi răspund că e calitatea la care țin cel mai mult.
Ne lansăm apoi într-o discuție în care susțin lipsa oricărei ierarhii între autorii de texte – nu îi cred pe romancieri superiori nuveliștilor și nici pe nuveliști superiori poeților și nici pe poeți superiori ziariștilor. Între noi e un pahar de plastic. În paharul de plastic e cafea. Îl informez că, și în aceste condiții de deplină democrație între oamenii care scriu, simt realitatea mai aproape decât ficțiunea. Și de aceea. Poetul mă aprobă când și când, uneori mă combate, îmi place dialogul nostru, îmi place cum gândește poetul. La sfârșit, păstrez încrederea că m-a înțeles.
E bine să fii ziarist la un festival de literatură și traduceri. Scriitorii te primesc, totuși, în lumea lor, îți îngăduie să le stai alături la masă și la atelierele unde lucrează după program, chiar și până la ivirea zorilor. Poți să îi vezi comițând mișcări de dans, latino, cum doar la Havana ai mai văzut, poți să vezi autori întrecându-se în flotări sau în tradiționalul skandenberg. Poți să vezi chiar și scriitori imperturbabili, aidoma călugărilor budiști, scriind în timp ce frații lor aleargă, aleargă, aleargă, într-un maraton al ficatului și al minții, printre sticle goale și utopii. Poți să auzi țâșnind în noapte versuri care nu știi dacă vor cunoaște vreodată volumul.
Când ești ziarist, îi spuneam poetului, cel mai frumos e că poți să treci nonșalant prin toate culisele. Stai în societatea editorilor, a traducătorilor, a scriitorilor, a oficialităților, dar și în cea a voluntarilor, a celorlalți ziariști, a corectorilor. Fiind reporter, n-am evitat-o nici pe aceea a boschetarilor. Și ce povești cunosc toți – toți! – acești oameni!
Iașul caută să ajungă capitală culturală europeană peste șapte ani. Mi se pare formidabil. Dar trebuie că e și o greșeală pe undeva: Iașul este deja cu mult mai mult. Iașul este un oraș în care inimile circulă libere pe străzi, îmbrățișându-se, și nu există comitet și nici comisie care să poată nega realitatea aceasta.
Articol publicat în Suplimentul de cultură, 13 octombrie 2014.
