Un Tinder ceva mai dramatic, de la 1920…

Există scriitori care au stil. Există scriitori care scriu o literatură de subiect – subiectul e atât de puternic încât stilul devine secundar. Şi există scriitori care scriu cu stil despre subiecte puternice. Aceştia sunt cei aleşi. Doamna Julie Otsuka este dintre ei.

I-am citit capodopera – Buddha din podul casei – cu o încântare care se accentua cu fiecare pagină. Sunt un cetăţean al lumii. Mă interesează mult subiectele care sunt îndepărtate de mine, atât în timp, cât şi în spaţiu. M-a interesat această poveste despre importul de femei japoneze în San Francisco, în anii 1920.

Ce căutau japonezele în America? Căutau să se mărite. Ele erau considerate o marfă, aşa a fost, da. Se aranjau – prin intermediul factorilor poştali şi al unor mijlocitori, al unor peţitoare, mai ales, şi printr-un schimb sumar de fotografii – căsnicii. Căsnicii care durau sau nu durau. Căsnicii încheiate prin corespondenţă. Vi se pare cunoscut? V-aţi cunoscut, poate, partenerul curent prin Tinder? Imaginaţi-vă acum că ar trebui să vă şi căsătoriţi şi să trăiţi viaţa împreună, doar fiindcă aţi acceptat, cândva, o fotografie, un chip însoţit de un om despre care nu ştiaţi nimic.

Realitatea, ştim toţi, nu e însă totuna cu poza. Femeile japoneze nu au întâlnit acolo nici ceea ce sperau, nici ceea ce li se promisese. Dimpotrivă. Viaţa, o ştim de asemenea toţi, e crudă, e nedreaptă.

Dar, în urma acestui import, s-a născut o nouă generaţie de niponi, niponi care au avut mult de suferit în America în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (ştiaţi că japonezii din America au fost în lagăre, după Pearl Harbour, şi înainte de Hiroshima?).

Julie Otsuka are, spuneam, nu doar povestea, ci şi stilul. Stilul său este aşa: naraţiunea este redată pe voci multiple. Julie Otsuka scrie despre o generaţie întreagă. Ea adună voce lângă voce şi compune un tablou. Buddha din podul casei este un roman, dar nu mai puţin este o poezie.

Ca să înţelegeţi exact despre ce vorbesc, am selectat câteva fragmente despre noaptea în care femeile ajunse în San Francisco şi-au cunoscut, trupeşte, soţii. Prima noapte.

Fragmente: „În noaptea aceea noii noştri soţi ne-au luat repede. Ne-au luat cu calm. Ne-au luat cu blândeţe, dar ferm şi fără să zică nimic. Au presupus că eram virginile promise de peţitoare şi ne-au luat cu o grijă extraordinară. Să-mi spui dacă doare. Ne-au luat întinse pe spate pe podeaua goală a motelului Minute. Ne-au luat în centrul oraşului, în camere de mâna a doua de la Kumamoto Inn. Ne-au luat în cele mai bune hoteluri din San Francisco în care putea intra un japonez la vremea aceea. Hotelul Kinokuniya. Mikado. Hotelul Ogawa. Ne-au luat ca atare, presupunând că urma să facem orice ni se spunea. Întoarce-te la perete, te rog, şi stai în patru labe. (…) Ne-au luat fără să fim pregătite şi am sângerat trei zile. Ne-au luat cu chimonourile albe din mătase ridicate mult deasupra capului şi eram sigure că de-acum gata, o să murim. (…) Ne-au luat lacomi, înfometaţi, ca şi când aşteptaseră o mie de ani ca să ne ia. Ne-au luat chiar dacă încă mai simţeam greaţa de pe vapor şi tot ni se mai clătina pământul sub picioare. Ne-au luat violent, cu pumnii, când încercam să ne opunem. Ne-au luat chiar dacă îi muşcam. Ne-au luat chiar dacă îi loveam. (…) Ne-au luat cerându-şi scuze pentru că aveau mâinile aspre, cu bătături, şi am ştiut pe loc că erau fermieri, nu bancheri. Ne-au luat fără grabă, pe la spate, în timp ce noi ne rezemam de pervazul ferestrei, ca să admirăm luminile oraşului de sub noi (…)”.

Articol publicat în Suplimentul de cultură, 9 aprilie 2016.