Ultimul Saramago

Ridic o odă, neîncheiată nici ea, romanului Halebarde, halebarde, archebuze, archebuze, pe care marele José murind…

În cele mai frumoase pagini scrise vreodată de o mână de om, acolo unde poezia se întâlneşte cu adevărul, şi puţini, câţiva, înţeleg amănuntul, căci tot mai mulţi cred că, uite!, citesc un roman, acolo, în sfârşitul Ghepardului lui Lampedusa, Principele de Salina moare şi murind înţelege că în toată viaţa asta a lui abia dacă a adunat – pe trăite – două săptămâni de fericire, o zi de acolo, o alta de dincolo, mai ales din tinereţe, şi Principele moare şi atunci tu nu ai ce să mai faci şi îţi faci şi tu bilanţul şi înţelegi că ai avut zile cu adevărat fericite, câteva binecuvântate culese din trei anotimpuri, din toamna lui 2013 până în primăvara lui 2014, şi asta a fost, aceste secunde cu sens din vremea iubirii, mai treci la socoteală un răsărit de soare şi o lacrimă şi luminile dintr-o noapte de pe un alt continent şi, da, cam asta a fost, şi de atunci de fiecare dată cântăreşti bine cu sufletul orice miracol care ţi se întâmplă, oare merită să fie în bilanţul final?, şi fiecare film de cinema, fiecare mare frumuseţe, fiecare cuvânt pe care ţi-l spune femeia pe care o iubeşti, fiecare frază pe care ea o dăruieşte dezinteresat lumii, cuvintele ei care se aliniază în dorinţe exact ca aceasta – „Aş vrea să-ţi fumez o ţigară” – şi tăcerea care umple atunci clepsidra, şi atunci iar crezi, crezi cu tărie ca într-un alt Dumnezeu, că nimic nu mai poate fi adăugat, şi chiar la răscruce te întâlneşti cu ultimul Saramago, cu romanul său neterminat, cu artur paz semedo, cu felícia, cărora naratorul nu le-a dat majusculă şi poate că ar fi dobândit-o până la sfârşitul cărţii, dacă viaţa scriitorului ar fi fost şi mai lungă, şi citind această pledoarie pentru etică în lumea producătorilor de armament te trezeşti că auzi iar sirena uzinei din oraşul copilăriei tale sunând, sirena suna de fiecare dată la orele şapte şi la orele cincisprezece, în zori muncitorii de pe Aleea Zorilor începeau să curgă spre uzină, şi la fel făceau toţi muncitorii de pe toate aleile, din toate cartierele oraşului, toţi erau râuri care se vărsau într-un fluviu care semăna cu un mic bulevard şi fluviul acela forma, la urmă, o deltă, şi acolo era uzina de armament, şi uzina de armament le dădea de mâncare tuturor, da, armele acelea le dădeau pâinea pe care Partidul Unic o împărţea apoi către fiecare după nevoi, şi tu auzi sirena şi mai auzi întrebarea ta de copil, dacă lor le pasă, dacă tuturor oamenilor acestora mari pe care îi iubeşti le pasă că ei fac arme şi că undeva, pe pământ, cineva, poate chiar acum, omoară pe altcineva cu o armă făcută de ei, dar tu erai un copil cuminte şi nu ai adresat nimănui niciodată o întrebare ca aceasta, unde s-a mai pomenit aşa ceva?, apoi s-a petrecut viaţa, uzina de armament n-a mai fost şi ai uitat de toate acestea, şi iată-te citindu-l pe ultimul Saramago şi ai vrea să opreşti timpul, deşi ştii de la blestematul de Scott Fitzgerald, singurul tău prieten, că nu se poate, nu se poate!, şi tot ce poţi să faci e să amâni deznodământul, citeşti fiecare frază ca şi cum ar fi nesfârşită, aşa cum probabil că şi trebuie să faci, dar romanul tot trece, şi ajungi la textul lui Roberto Saviano despre toţi acei oameni cât artur paz semedo, ajungi la toţi oamenii aceia care au luptat cu încăpăţânare, cu pasiune, cu sentimentul datoriei, cu cuvintele lor incomode, cu respectabilitatea şi celelalte arme, dar mai bine nu mai spunem nimic, şi ajungi şi la cele unsprezece nopţi scrise de Filip Florian chiar înainte de copertă, şi închizi această carte cu atâtea voci şi te gândeşti la acel gândac de bucătărie care moare fericit într-o pungă cu zahăr sau cu făină, nu mai ştii, din vremea unui alt poet, şi îţi împachetezi filele ultimului Sarmago şi eşti gata să le iei cu tine mai târziu, când vei auzi ultima sirenă, întocmai ca Principele de Salina.

Romanul Halebarde, halebarde, archebuze, archebuze de José Saramago (cu texte de Roberto Saviano şi Filip Florian şi ilustraţii de Gűnter Grass) a apărut la Editura Polirom, în 2015.

Articol publicat în Ziarul Metropolis, 25 februarie 2015.