„Tribul” este un film de Myroslav Slaboshpytsky. Un debut și totodată o capodoperă. Cronicarii europeni deja și-au scris cronicile elogioase. Dacă sunteți genul care se impresionează la premii, iată: „Marele Premiu al Săptămânii Criticii” și „Premiul France 4” la Cannes, Premiul „Descoperirea Europeană a Anului la Premiile Academiei Europene de Film”, premiul pentru „Cel mai bun regizor” la Festivalul de Film de la Salonic, „Cel mai bun film” la Festivalul Internațional de Film de la Gent și tot așa. Toate au fost cucerite anul trecut; vor mai veni și altele.
Iar după critici urmează spectatorii. Iar spectatorii îndeobște ies de la „Tribul” fără să simtă nevoia unor cuvinte. Cunoașteți acele tăceri pe care doar cinematograful le poate aduce, și doar din când în când, rar, după ce tocmai ai văzut nemaivăzutul?
Căci nu s-au mai văzut filme ca al lui Myroslav Slaboshpytsky: e în întregime mut, eroii săi, actorii din rolurile principale, Grigoriy Fesenko și Yana Novikova, sunt surdo-muți.
Filmului acestuia nu îi trebuie subtitrare, iar spectatorii nu au a învăța în prealabil limbajul semnelor, nu. Căci totul se înțelege – poate prea bine, poate prea dureros. Sunt tineri oamenii lui Myroslav Slaboshpytsky, sunt, deci, la o răscruce. Ei trăiesc într-un cămin pentru surdo-muți și sunt organizați într-un trib dedat delincvenței, mai ales prostituției și jafurilor.
Myroslav Slaboshpytsky ne oferă, așadar, o imagine necenzurată despre ce este omul, în această epopee a tăcerilor, care este și un omagiu, deloc discret, către primul cinematograf, cel cu actorii atât de caraghioși în pantomimica lor.
E violent, e brutal, e adevărat acest film de cinema, în care se simte încă magia Occidentului. Dintr-o parcare de TIR-uri din Ucraina, unde își fac surdo-mutele rondul, Italia se vede ca o Mecca, ca o mântuire, ca o singură, ultimă, definitivă șansă.
Adolescenții lui Myroslav Slaboshpytsky sunt neîndurători, iar faptul că urlă în interior îi face și mai înfricoșători. E o radiografie concretă a naturii umane, e o frescă a maturizării într-un mediu înnebunitor. „Tribul” este, în definitiv, oglinda în care ne-am putea ușor recunoaște, dacă n-am mai fi în stare să respectăm, cât de cât, ordinea care ne permite, încă, să ne ținem animalele din adânc închise.
Myroslav Slaboshpytsky este obsedat și e bine ca un artist să fie obsedat. Myroslav Slaboshpytsky este obsedat de tăcere. A mai făcut un scurtmetraj în care toți actorii tac. Dar abia cu „Tribul” ajunge acolo – la insuportabila esență a sentimentelor pure, care nu trebuie să poarte mantaua unui sunet pentru a exploda.
Căci despre aceasta este vorba – despre acea tinerețe tribală în care totul este exagerat: și iubirea, și trădarea, și ura, și furia, și crimele. Myroslav Slaboshpytsky a înțeles.
Pe de altă parte, trebuie să știți că nu e deloc ușor să îi reziști „Tribului” – sunt mai bine de două ore de imagini teribile, e acea poezie din zorii oricărei periferii, sunt acele autobuze jegoase cu oameni care au pierdut sau vor pierde, e tot acel sordid care doar în cartierele noastre de blocuri fără culoare mai poate fi văzut. Scenele sunt lungi, sunt foarte lungi, iar finalul…
Finalul încheie filmul crunt, dar inevitabil, așa cum moartea încheie orice viață.
Articol publicat în revista Șapte Seri, 27 martie 2015.
