CRONICĂ DE TEATRU. Tom și Jerry. Banalitatea răului

Se tot joacă la Metropolis piesa “Tom și Jerry”, de Rick Cleveland, în regia lui Florin Piersic Junior, cu Florin Piersic Junior, Paul Ipate și Laurențiu Bănescu. În oraș se spune că e un spectacol care și-a atins limita de public. E fals, e nefondat: încă umple sala.  

Comit o indiscreție, mărturisesc: ajung întotdeauna în teatru cu patruzeci de minute mai devreme decât ceilalți spectatori. E un truc pe care îl știe orice cronicar bătrân: ca un subiect să vină la tine trebuie să fii acolo – înaintea altora. Urc la barul de la Metropolis îmi iau același espresso scurt, fără lapte, și veșnica apă plată și aștept, deși, la rigoare, fără așteptări.

Și iată că se întâmplă să apară Florin Piersic Junior. E ca într-o scenă de film vechi: mușterii se opresc din palavrele lor și îl privesc. Ce va face? Ce va spune? Florin Piersic Junior își ia o apă plată, se miră de preț, plătește, le zâmbește celor care îl privesc, și coboară. Pleacă! N-am niciun subiect.

Cine este Florin Piersic Junior

Îl privesc și eu. Merge agale, are acel jemanfișism care îl face irezistibil femeilor și îi pune pe gânduri pe cei care se dedau unor tristeți lungi, acelor vaste sfâșieri interioare care nu-și cunosc niciodată, niciodată!, gloria.

E prima dată când îl voi vedea pe scenă pe Florin Piersic Junior. Nu l-am evitat, așa a fost să fie. Comit o altă indiscreție și mărturisesc: omul îmi e, mai degrabă, simpatic, citesc interviurile pe care le dă, îmi place că vorbește doar când e nevoie și că nu și-a abuzat niciodată numele, nu îi ocolesc filmele.

Florin Piersic Junior are aproape 46 de ani și arată ca și cum abia ar fi trecut de 28. Ce gene au în familia asta? Îmi reprim retorica. La piesa “Tom și Jerry”, Florin Piersic Junior a semnat traducerea, regia, ba mai joacă și rolul principal, deși acesta este un spectacol în care cel mai important, decisivul, la fel ca în viață, nu se arată niciodată.

Totuși, oameni

Tom și Jerry sunt doi asasini plătiți, omoară oameni, asta e meseria lor. Ești în teatru, dar e ca și cum ai fi în cinema. Nu poți să nu te gândești la Tarantino. Mă gândesc și eu la Pulp Fiction, dar voi afla că greșesc. Mai târziu în noaptea de marți spre miercuri, citesc un articol semnat de Jack Helbig, Tom and Jerry, American Blues Theatre, pe site-ul chicagoreader.com. Îl citesc și aflu că Rick Cleveland a susținut dintotdeauna că a făcut scenariul cu mult înainte de Tarantino. Se întâmplă să îl cred. Tom și Jerry s-a jucat prima dată în 1994.

În definitiv, nu trebuie să fii un geniu ca să îți dai seama că asasinii plătiți sunt, totuși, oameni. Piesa este, în fond, o sumă de clișee foarte puternic americane, dar asta nu e rău: America nu e o periferie sordidă a lumii contemporane, sau nu e doar atât, chiar așa arată niște tipi în timpul serviciului, fie că sunt ucigași, fie că sunt ingineri chimiști. Au probleme acasă, le rămân gravide nevestele, pleacă în concedii și uneori mai uită că nu sunt în timpul programului.

Tom și Jerry (în original Jerry and Tom) nu-și propune să descopere nicio piatră filosofală, nu vrea să arate nemaiarătatul din om. Dimpotrivă, lasă să se simtă o oarecare silă de tratarea în cheie prea gravă a vieții și morții oamenilor pe pământ. E o comedie, neagră, dar tot comedie. Este, totodată, cu umor, și un eseu cuprinzător despre ce se întâmplă de partea aceasta a existenței, cuprinzător cât un vast volum de Hannah Arendt.

Acesta nu e un Al Bundy al teatrului românesc

Paul Ipate (Jerry) își joacă fără probleme partitura, e un actor căruia publicitatea, transformându-l în Combinatozaur sau în Maximus, i-a pus o falsă etichetă. Chiar și la Metropolis erau oameni care ziceau “uite-l pe Paul Maximus!”, iar asta e atât de greșit, iar asta e scandalos, pentru că Ipate e actor, așa cum Ghiță Ciobanul e, totuși, cioban. Și sunt gata să pariez că își va depăși rolul pe care i-l crede publicul de reclame televizate. Nu va deveni un Al Bundy al teatrului românesc. E tânăr, e versatil, și, la cum îl știu, vrea să-și aparțină. Timpul e de partea lui.

Tom și  Jerry, asasinii, trebuie, firește, să omoare pe cineva. Îl tot omoară pe Laurențiu Bănescu, iar Bănescu intră, excepțional, în rolul victimei, știe să moară. Nu e puțin lucru să mori, nici măcar pe o scenă de teatru. Sunt mari actori care n-au murit niciodată, în nicio piesă. Nu exagerez: Laurențiu Bănescu a făcut din crimele care se tot întâmplă în contra lui o artă. Este actorul care smulge cele mai multe aplauze, care stârnește hohote de râs, mai ales în scena travesti-ului. Nu e doar meritul lui. Piersic Junior și Ipate joacă sobru, grav, căci umorul trebuie să rămână, bineînțeles, negru.

Am văzut mulți actori de teatru talentați, cum am văzut și mulți actori de teatru lipsiți de talent, care nu aveau generozitatea, deci înțelepciunea, să sufere în tăcere pentru această lipsă și se tot produceau gălăgioși. Sunt fericit să constat că Florin Piersic Junior nu este doar cumplit de talentat. Am văzut, vă spuneam, multe. Ce n-am văzut până la el: un om care să fie atât de natural în rolul în care s-a distribuit. Trebuie să îl vedeți – pare că nu face niciun efort să fie un criminal, pare că, în timpul liber, după ce se termină toate spectacolele, umblă pe străzile lăturalnice, curăță oameni în parcări și îi tranșează calm. Asta fac actorii cu adevărat mari: te fac să te întrebi dacă și în viață nu au exact aceeași ocupație ca pe scenă. Atât de mare e Florin Piersic Junior. O consemnez cu încântare: are ceva din înfometarea lui Chaplin când se hrănește cu propriile ghete. Are ceva din Lamberto Maggiorani muncitor în Hoții de biciclete, iar Chaplin era desăvârșit, iar Maggiorani chiar era muncitor, luat din fabrică, și pus să lucreze o capodoperă!

Cerbul

Am lăsat la începutul textului un indiciu care presupun că a trecut nebăgat în seamă: cel mai important personaj nu apare niciodată pe scenă. Nu știu ce părere are însuși autorul, Rick Cleveland (mare la Hollywood, la ei, acolo, a mai lucrat și la The West Wing,  Six Feet Under, Mad Men și la foarte actualul House of Cards), n-are decât să mă combată dacă vrea!

Eu cred că Billy, șeful celor doi, cel despre care se vorbește des, dar nu ni se arată vreodată, cel care decide cine trăiește și cine moare este decisivul. Căci Tom și Jerry nu este doar o sumă de crimă și întâmplări, piesa propune, chiar dacă subtilă, o metafizică a omorului, în care cel-care-nu-apare-niciodată se joacă de-a însuși Dumnezeu. Uitați-vă și așa, uitați-vă mai bine și o să vedeți în Tom și în Jerry niște profeți ai unei religii brutale, dar existente.

Trec anii, lui Jerry i se naște primul copil, Tom îi predă pe ai săi adolescenței, se schimbă decorurile, vin alte și alte parcări, alți oameni sunt omorâți, Tom prezintă o sensibilitate tot mai acută la promisiunile vieții de după job, și, în final, vede un cerb. Căutați o altă cheie pentru a înțelege Tom și Jerry? Nu știu ce părere are însuși autorul, Rick Cleveland, n-are decât să mă combată dacă vrea!: cerbul acela e cheia.

Această cronică va fi publicată și pe www.independenta.net și în Ziarul Metropolis.