Melancolia e un editor îngăduitor – ne îndreaptă toate greșelile. Și cum mai știm unde e adevărul? Și de ce ducem acest bagaj de inimă și nu un altul?
O frunză moartă îi atinse, în cădere, bărbatului mâna în care ținea paharul. Nu se feri, o ridică în lumina totuși palidă a începutului de anotimp și se lăsă surprins de constatarea că a putut veni din nou toamna.
Consultă calendarul pe unul dintre dispozitivele cu care viitorul care e deja aici îl înzestrase. Era 1 septembrie. Își aminti că, tânăr poet, iubise cândva o fată născută în această primă zi. Îi acordă o clipă de gândire divizată în aceste cinci retorice: oare mai trăiește?, a îmbătrânit și ea?, e fericită?, a urcat în carieră?, a lovit-o criza financiară globală? Își mângâie barba, neîngrijită, cam aspră și ajunsă la acel gri care anunța categoric albul care va urma. Numele ei este sau poate că doar era Ana. Avea douăzeci de ani când scrisese „Ana are mere” – cuvinte care n-au ajuns nicăieri. Era un text mutilat de condițional optativ – despre cum i-ar fi dăruit două mere, dacă ea ar fi venit, în iarna aceea, în Lăptăria lui Enache. Ana nu a venit, iar el a stat toată iarna cu fructele în șifonier. La început, îi miroseau hainele a mere. Apoi, merele s-au stricat.
Își scoase ceasul – fiind stângaci își ținea ceasul pe mâna dreaptă –, îl așeză pe masa grădinii de vară unde întârziase până la orele acestea, și își acordă treizeci și șase de minute să spună tot adevărul. Apoi începu să scrie, de mână, rândurile următoare.
Adevărul: am douăzeci și nouă de ani, mă aflu într-o altă emisferă decât aceea în care m-am născut. În România, reporterii constată “iadul alb”. E cald la Santiago de Chile, e o vară radicală. Sunt ziarist. Am un reportofon. Pornesc reportofonul. Ascult o femeie din orașul Iași vorbindu-mi despre viața ei la capătul continentelor. Viața ei a fost a bucuriilor simple. A făcut voluntariat în Africa, s-a căsătorit cu un sud-american, are o fiică. Fiica ei are un nume de băiat negru. Își scoate sânul stâng și își hrănește fiica. Îi privesc sânul stâng. Femeia îmi vorbește despre fericire. Aceasta – clipa aceasta cu fiica ei în Santiago de Chile – este fericirea.
Am treizeci și unu de ani și trei zile. Plouă, nu torențial, dar plouă, în Edinburgh, Scoția, Marea Britanie, Uniunea Europeană, 2014. Este duminică dimineață, nu departe de zori. Mi-am îngăduit să mă rătăcesc pe o stradă secundară. Fotografiez strada secundară. O femeie foarte grasă, cu obrajii roșii, urcă scaunele pe mese într-o cârciumă. O privesc pe femeia foarte grasă prin geamul spălat neglijent. Simte că este privită, se întoarce și îmi ridică din umeri. Ridic și eu din umeri. Plec mai departe. Și știu, știu din clipa aceea – nostalgia nu o să mă lase niciodată să o uit pe femeia foarte grasă din cârciuma de pe strada secundară. În urechi am căști albe, moderne. Dau play muzicii arhivată în ajun. Aud melodia “Think you can wait”. Cunosc această melodie: este a unei îndrăgite formații de indie rock, înființată în Cincinnati, Ohio, Statele Unite ale Americii, în anul 1999.
E anul 1999 sunt într-un oraș de munte din județul Prahova. Asist la despărțirea de fata pe care o iubesc – o studentă în Litere. Asist la despărțirea asta ca și cum aș fi o a treia persoană. Ea urcă în tren, eu rămân pe peron, ne privim, geamul trenului e murdar. Îmi desenează o inimă în praful de pe geam. Eu nu îi desenez o inimă în aer. Am ceva de logodnică a unui soldat care pleacă în Primul Război Mondial sau poate că în Al Doilea. Mi se face rău. Fug, mă sprijin de zidul gării din orașul de munte din județul Prahova și acolo vomit. Scârbită, o persoane în etate mormăie ceva despre starea bahică a tineretului din ziua de astăzi, spune că nu se mai poate!, că unde vom ajunge? Tac. Persoana în etate pleacă fără să fi înțeles nimic.
Am douăzeci și patru de ani și încă șase luni. N-am băut niciodată cafea. Nu-mi place mirosul cafelei. Ajung în Transnistria. Am intrat ilegal, acoperit, ca un cadavru, cu o pătură de lână, să nu mă vadă grănicerii. E iarnă, stă să ningă și ninge. Sunt ziarist. Îmi scot reportofonul. Ascult mai multe femei, învățătoare, vorbindu-mi despre cum predau limba română în ilegalitate. Suntem într-un beci. Una îmi pune în față o cană plină de cafea neagră, simplă, și mă obligă să o beau. O beau. Nu mai adorm o noapte întreagă. Scriu. Găsesc beneficiile cafelei indispensabile. Încep să beau trei cafele pe zi. Cele treiezeci și șase de minute s-au sfârșit.
Adevărul e că nu știm cum funcționează creierul oamenilor și nici mintea lor. De ce Ana?, de ce tânăra mamă din Santiago de Chile?, de ce femeia foarte grasă din Edinburgh?, de ce studenta la Litere, de ce învățătoarele din Transnistria?
E toamnă deja – din nou. Cerul e albastru. E senin. N-are să bată vânt.
Articol publicat în revista Unica, octombrie 2014.
