România e un tărâm binecuvântat, care abundă în oameni care mustesc de talent. Ce fericire să trăim aici!
Sunt irecuperabil. Rămân ultimul om din România, dacă nu din lume, care nu a văzut nici măcar o secundă din Urzeala Tronurilor. Învierea domnului Snow, îndelung anunţată pe reţelele sociale de prietenii mei virtuali, m-a prins nepregătit. Mi-am savurat din plin inconştienţa de a nu fi interesat despre ce e vorba. Nu mai pregătit mă prezint în faţa dumneavoastră şi în chestiunea talent-show-urilor, dacă putem forţa astfel limitele gramaticii noastre, româneşti, şi iată că tocmai s-a putut.
Nu am văzut, nu ştiu, nu sunt din localitate. Am zăbovit cândva, dar nu mai mult de cinci minute, cu privirea către talentaţii neamului nostru (nu intru în detalii despre talentele bulgarilor, mă simt copleşit, mă simt depăşit). Nu am îndurat. E foarte frumos la televizor şi îi invidiez cu dragă inimă pe cei care pot viziona. Eu nu.
Mă simt, mai degrabă, solidar cu pervertirea cuvântului talent, în chip nedrept, barbar, scos la produs. Aş vrea să îi scriu un epitaf acestui frumos cuvânt, care astăzi a ajuns cunună de lauri pe fruntea celor care scot panglici pe nări. Şi ce e rău în asta? Place la popor. Nu e nimic rău, păcatele mele, să fie priviţi toţi măscăricii, nu sunt împotriva măscăricilor. Sunt, însă, împotriva lipsei de discernământ care echivalează valoarea cu popularitatea. E o idee căreia îi sunt radical în contra.
Dar românii au talent!, cum să nu aibă, dragii de ei? Stăm bine pe vrăjeală, cum se spune la mine în mahala. Avem harul. Avem harfa. Suntem deosebiţi. Cel mai mare talent al nostru este de a nu face nimic, fiind foarte vocali în a susţine nemernicia ălorlalţi de a sta degeaba şi a ne fura avuţia şi nevoile şi neamul.
Avem şi fuga de responsabilitate în sânge. Aţi văzut cea mai recentă manea a lui Florin Salam, nemuritorul? Este o radiografie exactă a stării naţiunii. Ăştia suntem. E un cântec de slavă închinat lui Piedone, primarul. Refrenul ne spune că vrem să fie din nou frumos, cum a mai fost, iar tragediile, na, se întâmplă, n-au legătură cu corupţia, şi, în acest caz, nu au fost după sufletul omului. După Salam, sufletul Piedone-lui îi e mai mare decât guşa.
Înţeleg raţiunile financiare ale exploatatorilor de talent şi nevoia oamenilor de a căsca gura la femeia cu barbă şi piticul cu ţâţe. E profund umană, e înduioşătoare. Ce nu înţeleg e de ce nu tragem o bandă galbenă, ca în filmele americane când are loc o crimă, o bandă galbenă de jur-împrejurul României. Să punem o placă mare: Atenţie, se filmează! Şi să ne dăm în spectacol, cum oricum ne dăm. Să fim priviţi pe mapamond, în sfârşit, drept ceea ce suntem: oameni pe care îi chinuie talentul.
Avem talentul de a face bani fără să ne omorâm cu firea pe altarul muncii? Se are. Avem talentul combinaţiilor? Suntem nişte combinagii care păcălesc viaţa? Se estem, cum frumos ar spune şi Marian Vanghelie, foarte talentat în a depăşi orice barieră în adâncurile, în jungla limbii române. Avem talentul de a fi complici la jaf şi, iată, la crime cu statul român? Dar cum să nu avem?! Totodată, suntem neîntrecuţi în arta de a ne jeli lipsa de noroc în chestiunea conducătorilor, pe care îi validăm, fie şi prin absenţa noastră din orice chestiune de interes public? Se este.
Avem talentul de a asculta muzică oribilă şi a face din ea indiscutabile şlagăre? O, da! Şi ne lipseşte, oare, nouă talentul de a fi buricul pământului? Suntem dacopaţi, suntem internaţionalişti, românul e deştept, se descurcă. Putem noi să fim în acelaşi timp ultimii în orice clasament care indică un minim de civilizaţie şi primii la noi în cap?
Avem noi inima să ne închinăm la chipuri cioplite ca şi cum ar fi icoane ale frumuseţii şi stilului? Păi, ăsta e însăşi life-style-ul nostru! Facem noi tot ce facem împreună (de la zi naţională, la ieşiri la iarbă verde) profund greşit? Facem, dar să te ferească sfântul să ne conteşti talentul în arta nutriţiei. Totul până la mic. Totul până la berică.
Hai, că sunt şi eu moftangiu, de parcă aş fi ieşit din jobenul lui Nenea Iancu. Neam prost, neam de cusurgiu, dar ce nu-mi convine, băi nene?! Avem toate formele de relief şi cele mai frumoase femei din lume (recent întors de la Moscova, unde am spionat fără rezerve rezervele naturale de frumuseţe ale Estului, aş ridica aici, discret, două degete de îndoială).
Suntem talentaţi, cântăm, dansăm, ştim să ne trăim viaţa. Cine mai e aşa? Chiar nu pot să pricep de ce nu dau năvală peste noi, să trăiască aici, în locul nostru, alde suedezii. Nu ai cu cine.
Articol publicat în revista Unica, iunie 2016.
