Supraviețuitorii Holocaustului – Otto Adler

Teribilismul lui Radu Mazăre de a purta o uniformă a Wehrmachtului deschide un subiect de obicei evitat în media – modul în care se raportează românii la Holocaust – şi forţează apariţia unui serial EVZ programat, iniţial, înspre toamnă.

De astăzi, în fiecare joi, veţi găsi câte un „episod” dintr-o istorie ca o rană deschisă. Începem de aici: Otto Adler a supravieţuit şi s-a întors din lagăre convins că „viaţa e frumoasă şi surprinzătoare, ca strălucirea aurului de 24 de carate”. Otto Adler nu mai vede bine. I se amestecă pe retină nişte puncte care se unesc în contururi vagi şi foarte ciudate, ca şi cum ar privi încontinuu un tablou pictat de Pablo Picasso.

Are optzeci de ani, se luptă zâmbind cu un cancer de prostată şi lucrează, ajutat de fiica sa, la o carte despre genetica urii şi alte lucruri importante.

Otto Adler ştie ce spune. Este un evreu care a supravieţuit secolului al XX-lea. Nu e puţin lucru. Pentru că a fost la Auschwitz şi s-a întors, mărturiseşte că nu plânge „decât dacă este absolută nevoie”. Şi meşteşugeşte fraza aceasta antologică: „Viaţa este frumoasă şi suprinzătoare, ca strălucirea aurului de 24 de carate”. Despre moarte vorbeşte degajat. Ar vrea să i se întâmple ca vechilor indieni. Să se retragă în pădure, lângă un copac bătrân, şi să aştepte.

O jumătate de secol de tăcere

Otto Adler e cavaler. A fost decorat cu „Steaua României”, târziu, în 2007. Un cavaler obosit care a început să uite evenimentele recente şi cumva lipsite de importanţă: „Dacă mă întrebaţi ce am mâncat ieri dimineaţă, puteţi să mă şi biciuiţi, habar n-am. Dacă mă întrebaţi despre lucruri din lagăr sau care e căldura specifică a dioxidului de carbon la 1.050 de grade, vă spun cu precizie. L-am văzut la televizor pe un mare actor român, un om cu o memorie fabuloasă, cum nu-şi mai aducea aminte prenumele lui Bogart şi numele actriţei din filmul Casablanca. I-am văzut durerea întipărită pe faţă. L-am înţeles”.

În contrapartidă, Otto Adler ştie că e condamnat să-şi amintească tinereţea mutilată, pe care s-a chinuit, degeaba, s-o îngroape între straturile adânci, ca tranşeele, ale memoriei. Până în 1996 n-a vorbit despre Holocaust. Deloc. „N-am avut timp şi n-am putut. Puteam să vorbesc despre protecţia mediului, dar nu despre Auschwitz”, se justifică, stângaci, omul care a strâns în faţa numelui titlurile academice care i-au ţinut mintea ocupată şi nu l-au lăsat să se întoarcă în timp.

Profesorul Adler s-a dedicat siderurgiei, în care şi-a găsit terapia şi destinul. Între 1954 şi 1994 a predat la Catedra de Termotehnică din cadrul Universităţii Politehnice din Bucureşti şi a navigat între laborator şi teren. S-a pensionat conferenţiar universitar doctor inginer: „Nu există nimic construit în România până în 1994 în domeniul siderurgiei de care eu să nu ştiu. Cunosc până şi câinii din localitatea respectivă”.

Selecţia de la Auschwitz, lângă Furnalul 7

Siderurgia şi Auschwitzul se regăsesc, atât de şocant şi de firesc, în coşmarurile lui Otto Adler: „Am visat recent selecţia de la Auschwitz, doar că ea avea loc sub Furnalul 7 de la Hunedoara! A fost îngrozitor, fiindcă nu mai eram băiatul de atunci care nu ştia ce se va întâmpla, ci eram tot un tânăr, dar care înţelegea exact ce urmează sau ce poate urma”. În lagăr nu era timp pentru vise: „Acolo visam că sunt liber. Sau nu visam nimic. Nu prea aveam timp să visez pentru că mă trezeam din somn din cauza păduchilor. Erau miliarde. Aţi văzut în filme că la Auschwitz scria: „Munca eliberează”. E fals. La Treblinka şi la Mauthausen scria aşa. La Auschwitz scria: „Un păduche este moartea ta”. Pentru că boala cea mai frecventă într-un lagăr era tifosul exantematic. Eu am scăpat de cinstea de a fi posesorul acestei boli”.

În anii din urmă, a fost preşedintele Asociaţiei Evreilor din România Victime ale Holocaustului, a citit enorm despre iudaism, a fost filmat de o echipă a lui Steven Spielberg (căreia i-a povestit nu viaţa din lagăr, ci pe aceea de după), a sprijinit tipărirea a mii de cărţi pentru difuzare în şcoli, a ţinut conferinţe şi a ajuns în punctul în care spune aşa: „Noi, supravieţuitorii, suntem terminaţi. Dispărem. Cel mai tânăr om care a fost într-un lagăr de concentrare din actuala Românie are 75 de ani. Peste zece ani n-o să mai fie niciunul dintre noi sau, dacă va mai fi, va fi un fel de mumie”. Nu există cale de mijloc: vorbesc acum sau tac pentru totdeauna.

Poveşti ca a lui Otto Adler sunt fundamentale, pentru că nu spun ceva tragic doar despre trecut. Holocaustul e cea mai importantă lecţie recentă despre unde se poate ajunge când operăm cu excluderi sociale, iar asta e o temă mai actuală ca oricând în Europa. „De ce trebuie să luptăm pentru a menţine amintirea Holocaustului vie? Eu n-am luptat ani de zile, pentru că am zis că trebuie să uităm. Am greşit! Ce se întâmplă în Europa, în Italia, în Irlanda de Nord? Se întâmplă acum aceleaşi proceduri care li s-au întâmplat evreilor atunci. Dacă luptăm împotriva Holocaustului, nu luptăm ca să-i apărăm pe evrei, ci luptăm ca să apărăm oamenii. Lumea a început să uite şi istoria care se uită se repetă”, avertizează Adler. Peste curtea casei sale din Ferentari curge, pentru o clipă, o mare de tăcere. Apoi se aude doar zgomotul fin, ca un fâlfâit de aripi, al unui oftat.

„Pot să spun cu mâna pe inimă că încă există antisemitism în România. Şi asta în condiţiile în care mai sunt în ţară aproximativ 8.000 de evrei”! – Otto Adler, supravieţuitor al Holocaustului

O TRAGEDIE AMPLĂ: Holocaust, un cuvânt insuficient

Otto Adler a înţeles repede că l-am vizitat în căutarea unui răspuns la cea mai grea întrebare din lume: „De ce?”. „La temelie stă antisemitismul. Acesta este de nenumărate feluri şi începe de la antisemitismul individual: tu nu ştii ce înseamnă un evreu, deci e altceva decât cunoşti, iar tot ceea ce nu este ca tine este rău. De la antisemitismul individului se ajunge treptat la antisemitismul de stat. Statul are două mâini: una care apără cetăţeanul, alta care pedepseşte în cazul în care cetăţeanul comite ceva împotriva societăţii. Prima manifestare a antisemitismului sistemic este că statul ia mâna de pe evrei. În România, primul fenomen de acest fel a fost legislaţia antievreiască. Apoi, prin progromul de la Dorohoi, unde au murit laolaltă evrei cu vârste cuprinse între 1 şi 80 de ani, fenomenul a luat o turnură oribilă”.

Cuvântul „Holocaust” nu i se pare însă potrivit lui Otto Adler. „Dacă aţi citit Vechiul Testament, ştiţi că Holocaustul este, de fapt, procesul de ardere a resturilor animale rămase în urma jertfelor. Analogia s-a făcut cu faptul că şi nemţii trebuiau să ardă cadavrele, în ultima etapă a procesului de exterminare. Procesul era însă mult mai complex: selecţia, trimiterea într-un fel de grădină în care aşteptau să termine „şarja” anterioară, vestiarul în care se dezbrăcau şi li se spunea că sunt trimişi la baie, apoi camera de gazare. La final, în cameră găseau o piramidă de morţi, pentru că fiecare încerca să urce cât mai sus pentru a respira puţin aer. Această piramidă era dezasamblată acolo, de unde urma camera cuptoarelor. Vedeţi, deci, că Holocaustul nu reprezintă decât un capitol nenorocit dintr-un caz particular. Denumirea din ebraică, Shoah, care semnifică «tragedie», e mult mai aproape de adevăr”.

Otto Adler ştie: comunităţile care reacţionează la discriminări, ca aceea din Irlanda de Nord, sunt cele sănătoase. „Este important ca oamenii normali să nu tacă. Ce s-a întâmplat în Olanda, ţara Annei Frank, ce s-a întâmplat de a trimite astăzi în Parlamentul European deputaţi neo-fascişti? V-am spus: oamenii au uitat şi, de aceea, au încetat să mai gândească”. Adler priveşte critic politica, de care nu s-a simţit atras niciodată: „N-am fost înscris în niciun partid. Nu există om care să nu mintă, multe minciuni sunt nevinovate. În politică, însă, orice om trebuie să mintă prin definiţie”.

CÂND BINELE ÎNVINGE: Minunile din lagăr nu au nevoie de cuvinte

Otto Adler a învăţat la Auschwitz ceva care i-a folosit mai târziu: să nu judece niciodată după „imagine”. Acolo, la graniţa cu moartea, s-a convins că Lombroso, italianul care credea că poate distinge criminalii în funcţie de fizionomie, „a fost un bou”. „Am avut un gardian cu mutră specific lombrosiană. Fiindcă aveam prejudecăţi, eram îngroziţi. Dar omul ăsta s-a dovedit a fi un înger, împărţea pâinea cu noi, ne dădea din ţigările lui…”. Mai mult, în ultimul lagăr prin care a trecut, Otto Adler a înţeles şi că propaganda nu poate distruge niciodată definitiv omenia.

„Tata s-a îmbolnăvit, şi fără tratament murea în câteva zile. Medicul lagărului mi-a dat o reţetă scrisă pe o bucată de sac de ciment. Comandantul lagărului, el însuși detinut, m-a ajutat, m-a trimis cu o echipă care făcea curat pe o stradă bombardată din Stuttgart. Nu era nimeni decât un tânăr, de vârsta mea, în uniformă de Hitlerjungend. Toată viaţa lui fusese educat să îi urască pe cei ca mine. După semnul pe care îl aveam în piept, ştia că sunt cel mai mare duşman al Germaniei. Am pus reţeta pe o dărâmătură, cu o pietricică deasupra ei. L-am privit, dar nu i-am spus nimic. A doua zi de dimineaţa, tânărul era tot acolo. Îmi adusese medicamentele. A trebuit să ies din perimetrul în care făceam noi curat. Cel care ne păzea a tras asupra mea, mi-au intrat bucăţi de piatră în picior, dar am apucat medicamentul şi tata a mai trăit paisprezece ani. Pe tânărul acela care mi-a salvat tatăl nu l-am mai văzut niciodată. N-am apucat să ne spunem niciun cuvânt”.

„Atunci, sinuciderea părea simplă, trebuia să pui mâna pe sârma dintre blocurile din lagăr. Dar când am pus eu mâna, nu s-a întâmplat nimic, fiindcă era zi. Doar noaptea se băga curent. Atunci am hotărât că, orice ar fi, nu mă voi sinucide niciodată”.

„Cel puţin din punct de vedere oficial, în România s-a acceptat că a existat Holocaustul. Dar pe mine nu mă interesează treaba asta, mă interesează ca oamenii să accepte că acesta este un semn de care trebuie să păzim omenirea”. – Otto Adler, supravieţuitor al Holocaustului

 
AMERICA REFUZATĂ: „Hai mai bine acasă, să vedem dacă s-a întors mama”

Otto Adler vorbeşte şapte limbi: română, germană, maghiară, franceză, engleză, ebraică şi rusă. După legile evreieşti, băieţii trebuie să înveţe să citească de la trei ani, silabisind Tora. Aşa a crescut şi Otto, în Cluj-Napoca. La mijlocul anilor ‘30, antisemitismul atinsese Ardealul, nu cotise însă dreapta, pe Strada Dorobanţilor, la numărul 74, unde erau „Garajele Leonida”. Acolo, copiii maghiari, români şi evrei se jucau împreună într-un univers mai mic şi mai bun, fără conflicte etnice sau religioase. Cel mai bun prieten din copilărie al lui Otto Adler era Nelu Lungu, care a ajuns şi el profesor universitar, la stomatologie, la Cluj.

Cei doi s-au regăsit după şapte decenii de despărţire. Nelu încă mai ştie alfabetul ebraic, pe care l-a învățat odată cu Otto, pe când acesta era cu piciorul în ghips şi voia să studieze numai împreună cu prietenul lui român. „Ne întâlnim şi ne plângem de boli”. Ultima oară, Adler i-a pus o întrebare dificilă şi inutilă: „Nelule, în ce limbă vorbeam noi când ne jucam?”. Răspunsul a fost: „În ungureşte”. Copiii de atunci, la fel ca oamenii bătrâni de acum, ştiu că nu e cel corect. Se înţelegeau într-o limbă necunoscută, universală şi firească, aşa cum se înţeleg toţi cei care n-au apucat încă să înveţe să urască.

„Ne băteau democratic”

Nu mult mai târziu, Adler a înţeles că poartă cu el stigmatul poporului său. A învăţat că este „jidan” şi în Clujul de la sfârşitul deceniului patru, „jidanii” erau bătuţi de câte ori ieşeau pe stradă: „Ne băteau democratic, toată lumea în egală măsură, ne băteau şi ungurii, şi românii!”. În 1939 a intrat în prima clasă la Liceul „G. Bariţiu”, apoi timpul a încetat să mai aibă răbdare: „Au venit ungurii în Transilvania şi i-au dat pe evrei afară din şcoli. Mi-au făcut un bine, căci aşa s-a născut Liceul Evreiesc din Cluj, unde au predat universitari, doctori în ştiinţele lor, rămaşi pe drumuri. Am fost o promoţie excepţională! Colegul meu de bancă a fost Krau Edgar, care a devenit unul dintre cei mai mari psihologi ai lumii!”.

Restul e comun şi tragic: ghetoul, drumul cumplit spre Auschwitz-Birchenau, întrebarea lui Mengele: „Câţi ani ai?”, răspunsul mincinos şi salvator: „17”. Ca în „La vita e bella”, Otto a rămas nedespărţit de tatăl său. S-au înghesuit cu alte mii de bărbaţi în barăci dreptunghiulare şi înguste, au purtat hainele vărgate cu triunghiul roşu şi o dungă galbenă care încadra litera ”U”, de la Ungaria, au ieşit la apel, la şase dimineaţa, au „mâncat” zeama călduţă şi roşiatică scoasă din sfeclă furajeră şi au slăbit până la limită. Tatăl lui a intrat în lagăr cântărind 107 kilograme. La ieşire mai avea 36.

O vedere din iad: farfuria cu cartofi

După Auschwitz, pentru Otto şi tatăl său a urmat un lagăr de muncă, pe teritoriul de astăzi al Franţei, într-o comună numită Thiel, aproape de Luxemburg. Acolo a mâncat Otto cea mai bună mâncare din viaţa sa frumoasă şi surprinzătoare ca strălucirea aurului de 24 de carate: „O farfurie cu cinci cartofi copţi în coajă”. În toamna anului 1944, au venit trenuri, care mergeau în zig-zag, pe căi ferate bombardate, şi i-au dus într-un lagăr de lângă Stuttgart. De aici au fost transferați în martie 1945, la Dachau. Finalul a fost cu americani aruncând alimente din camioane, cu evrei ca nişte scheleţi mâncând şi murind.

Un amănunt: Otto Adler a fost din copilărie poliglot. Asta l-a salvat, a fost interpret oficial al garnizoanei militare aliate şi i s-a oferit posibilitatea să plece în Statele Unite. Tatăl a refuzat oferta: „Hai mai bine acasă, să vedem dacă s-a întors mama”. Mama însă nu s-a întors niciodată. Fusese gazată în prima zi la Auschwitz-Birkenau. În primăvara aceea a anului 1945, Otto a fost la un pas de moarte, a fost salvat de injecţiile-minune cu penicilină („Am fost primul român care a cunoscut un asemenea tratament”), l-a cunoscut pe Eisenhower şi, pentru că era absolută nevoie, a plâns.

Epilogul e aşa: în 1978, Otto Adler a mers într-o delegaţie în Polonia. A stat trei ore la Birkenau. Două minute nu s-a putut mişca. „Papaşule, ce-ai făcut, mă, acolo, înţepenit? Te-ai ramolit?”, râdeau colegii. Otto Adler nu le-a răspuns şi au plecat toţi înspre Cracovia, unde a fost izbit de frumuseţe: „Nu ştiu de ce locuiesc oameni acolo, ăla nu e un oraş, e un muzeu”. Mai departe, s-au oprit să mănânce la un han, într-o comună oarecare. Vorbind nemeţeşte, Otto Adler a atras mânia sătenilor.

Rănile războiului erau nevindecate. „Ne-a salvat atunci Rică Răducanu. Le-am zis că suntem români, dar nu s-au liniştit, până când n-a strigat unul dintre ei: «Români? A! Rică Răducanu!»”. Otto Adler zâmbeşte. Colegii s-au luat cu altele, nu l-au mai întrebat niciodată de ce a încremenit două minute. Acum, după treizeci şi unu de ani, le-ar spune aşa: „Am revăzut «selecţia», pe doctorul Mengele ridicând mâna dreaptă şi trimiţându-mă să mai trăiesc”.

Acest articol, scris în colaborare cu Vlad Stoicescu, a fost publicat în „Evenimentul Zilei”, în data de 23.07.2009.