Supraviețuitorii Holocaustului – Miriam Korber-Bercovici

Serialul dedicat de EVZ supravieţuitorilor Holocaustului continuă cu istoria doamnei Miriam Korber-Bercovici, care a ţinut într-un ghetou din Transnistria un jurnal cât o comoară ignorată.

E istoria unei femei care nu mai ştie să plângă şi pentru care acolo, la capătul civilizaţiei, moartea şi-a pierdut misterul. Peste ani a ajuns un emerit medic oncolog.

Mâinile lui Miriam Korber-Bercovici tremură la atingerea albumului îmbrăcat în piele maronie. Pe foile subţiri ar fi trebuit scrise poezii. Un creion chimic de demult, ajutat de o istorie cumplită care a capturat omenirea, a scrijelit altceva. Pagini despre suferinţă şi speranţă, însemnări de la capătul terorii, ceva imposibil de cântărit şi evaluat: viaţa în ghetoul de la Djurin, o aşezare pierdută între Nistru şi Bug, care a găzduit mii de destine uitate la mijlocul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Cei mai mulţi nu s-au întors, rămânând pentru totdeauna prinşi doar între faldurile de hârtie. Puţinii supraviețuitori au rămas mutilaţi, nişte fantome ale celor care erau înainte. Miriam, tânăra de 18 ani deportată în 1941 în Transnistria pentru vina de a fi purtat rădăcina genetică a unei rase hăituite, a trăit. E un fel de-a numi drama aducerii aminte. De fapt, „Mimi” nu s-a întors niciodată de la Djurin. A revenit doar un destin forfecat de antisemitism şi, mai mult, o femeie obligată să-şi trăiască psihoza.

 

Fără dreptul la vise

 

Astăzi, Miriam Korber-Bercovici suportă greu căldura, se mişcă încet şi apelează la sedative pentru a reuşi să doarmă. Nu e nimic patetic aici. Din fotografiile alb-negru care s-au salvat, zâmbesc în linişte doar victime. Din când în când, bunica Toni (oarbă) şi bunicul Abraham, decedaţi de inaniţie într-un azil din Moghilev în 1942, îi apar în coşmaruri. Strigă, de fiecare dată, după ajutor.

Glasul doamnei se stinge brusc: „Am fost oameni normali. Şi din oameni normali am devenit, la limită, psihopaţi”. Patologicul e de căutat însă în altă parte: în Câmpulung Moldovenesc, în acel octombrie 1941, în infinitul sinistru dintre Nistru şi Bug, administrat de regimul Antonescu la mijlocul războiului, în atmosfera pe care creionul chimic al lui „Mimi” o nemureşte. Ne întoarcem la un trecut peste care s-a trecut prea repede.

În 1940, Miriam avea 17 ani şi învăţa pentru prima oară lecţia umilinţei, predată din spatele unei formule scrise într-o limbă nobilă: „numerus nullus”. Liceul „Carmen Sylva” din Botoşani refuza s-o mai primească. Eleva premiantă, îndrăgostită de pian, nu mai era în ochii miopi ai naţionalismului românesc decât o evreică demnă de dispreţ şi de moarte.

Miriam s-a întors acasă, la Câmpulung Moldovenesc. Încă spera. Anul care a urmat i-a anulat dreptul la vise. Războiul în care România a intrat în 1941 a adus cu sine „tratamentul german” pentru „boala jidănească”. Steaua lui David a coborât, ca un stigmat, peste piepturile miilor de evrei care trăiau în Câmpulung. Toleranţa de altădată, într-un oraş cu o istorie cosmopolită însemnată, dispăruse.

Aici, în sudul Bucovinei, argumentul insuficient al „iudeo-comunismului” nici măcar nu stătea în picioare: nu cunoscuseră ocupaţia sovietică, iar deportarea ca tratament ideologic nu putea avea asemenea „justificări”. În septembrie 1941 a venit primul semn: percheziţiile au demarat în forţă, în căutare de arme şi materiale subersive ascunse de „duşmanii” evrei. Nu s-au găsit.

Poziţiile de forţă fuseseră însă trasate. Decizia a venit curând, pe 11 octombrie: toţi evreii, indiferent de vârstă, stare de sănătate sau poziţie socială urmau să fie deportaţi.

 

„Nu vreau să fiu privită ca o victimă. Vreau să fiu apreciată pentru ce sunt şi pentru ce fac, nu să fiu condamnată pentru etnia mea. Dacă am salvat şi o singură viaţă înseamnă că n-am trăit degeaba. Nu vreau să fiu o tolerată şi pentru asta ar fi trebuit să plec din România”. – Miriam Korber-Bercovici, supravieţuitoare a Holocaustului

 

DINCOLO DE LIMITE: „Pentru noi, moartea şi-a pierdut misterul”

 

Miriam a început să scrie pe 4 noiembrie 1941. La aproape patru săptămâni de la data la care evreii au primit vestea că trebuie să plece. Nimeni nu ştia unde. România îi dorea cât mai departe: „Plecam spre o localitate în fundul Basarabiei, Atachi, se zicea că vom fi colonizaţi şi vom avea un mijloc de trai. Clădeam castele în Spania, speram că ni se va da mâncare la cazan, că vom munci”.

Fiecare zi care trecea demonstra contrariul. „Am văzut oameni fără chip omenesc, copii cu ochii umflaţi, picioare degerate, mânuţe neputincioase; mame cu copii morţi în braţe, bătrâni, tineri înveliţi în zdrenţe. Erau ce rămăsese din evreii din lagărul Edineţ”.

Drumul contingentului din Câmpulung a trecut Nistrul şi a oprit la Moghilev. Aici, familia lui Miriam a realizat că lagărul e moarte: „Pentru noi, moartea şi-a pierdut misterul. Moralul oamenilor e la pământ”. Pentru a supravieţui, erau obligaţi să plece. Domnul Korber a dat ultimii bani pe care îi mai avea, bine ascunşi, a apelat la nişte nemţi care, contra cost, transportau evrei spre ghetouri, şi şi-a salvat familia.

Ascunsă într-un camion capitonat, Miriam a plecat spre Djurin. În urmă se opreau bunicii paterni, Toni şi Abraham, prea slăbiţi pentru a merge mai departe. Au rămas într-un azil încropit ad-hoc de către evrei. Au murit de foame, în 1942 şi au fost îngropaţi într-o groapă comună, din care ies, uneori, şi vin în visele negre ale lui Miriam Korber-Bercovici, care, printr-un lung şir de minuni, a trecut de vârsta lor de atunci.

 

ÎNSEMNĂRI DIN JURNALUL DE GHETOU: „Vor să ne omoare pe toţi! Şi lumea tace, tace în faţa unui singur om”

 

• Joi, 1 ianuarie 1942: Cât aş dori să mă încălzesc o dată bine, ca acasă. Atunci, frigul nu era o problemă. Era o plăcere să mă plimb în frig, la întoarcere mă aşteptau o sobă încinsă şi o odaie caldă. Aici, suflu veşnic în mâini.
• Sâmbătă, 3 ianuarie 1942: -38 de grade frig. Tata a căpătat o căciuliţă ucraineană. Ne acomodăm mediului. Omul e un animal, totul e obiceiul. Ne obişnuim cu răul, dar ne amintim când era bine şi asta doare rău de tot.
• Luni, 12 ianuarie 1942: La Sargorod am văzut atâta mizerie încât mi se pare că mai mult nici că poate exista. M-a impresionat soarta tristă a lui Medy. Săraca noastra prietenă! Tocmai îi muriseră bunica şi bunicul. Unchiul ei a murit de foame şi de murdărie. Medy era îmbrăcată în pardesiu, cu paltonul a acoperit-o pe bunica moartă, în loc de plapumă sau de cearceaf. La Sargorod e epidemie de tifos adusă de dorohoieni. Săracii din Dorohoi au fost evacuaţi şi trimişi din lagăr în lagăr. Mor oamenii cu zecile pe zi.
• Luni, 26 ianuarie 1942: Pentru ce mai vrem noi să trăim? Numai speranţa ne mai ţine în picioare. Nu mi-aş fi închipuit vreodată că pe un frig de -30 de grade poţi să stai într-o odaie neîncălzită, cu plafonul căzut pe jumătate. Trăim şi aşteptăm.
• Miercuri, 28 ianuarie 1942: Cred că nu e nevoie de iad pentru păcătoşi, căci cine trece prin cele ce trecem noi acum e izbăvit de păcate. De ce nu ne scurtăm chinurile? E laşitate sau e măreţie în putinţa şi voinţa de-a străbate greul? A murit domnul Wassermann. Mi-l amintesc cu băţul în mână, cu pălăria de paie şi linişte-n priviri. Acum a murit la Moghilev, departe de morţii săi, departe de cei vii.
• Marţi, 10 februarie 1942: Brazi, păduri întunecoase, case curate, oameni frumoşi, patrie, mi-e dor de voi. De ce suntem atât de păcătoşi să n-avem şi noi o patrie care să ne iubească! Pe noi patria ne-a izgonit în pustiu printre străini şi printre cuvintele de prigoană mă urmăreşte veşnicul: mai departe, jidove rătăcitor!
• Sâmbătă, 28 februarie 1942: Mor cei mai buni. Au murit dr. Koch, Tarter, Lehrer, Polack, învăţătorul Kahn. Mor tineri, mor bătrâni, fără alegere. Cine ştie câţi se vor mai întoarce la vetrele lor!
• Joi, 19 martie 1942: S-a zvonit că vom fi alungaţi spre Bug. Cred că ăsta e sigur sfârşitul. Nu e de-ajuns că mor şi au murit până acum atâţia dintre noi. Ce greu se suportă şi-aşa totul! Ar fi trebuit să fiu în clasa a 8-a, în rând cu toată lumea, să mă bucur de strălucirea soarelui, de parfumul florilor. În Djurin n-am văzut nici viorele, nici ghiocei. Îmi pare rău de anii mei tineri pierduţi. În zadar încerc să râd, să mă mint, în zadar îmi spun că nu e timpul pierdut. Chiar dacă vom scăpa cu viaţă vom fi oameni stinşi, nişte lumânări arse, prea slabi ca să putem reîncepe de acolo unde am întrerupt. Oh, jidove rătăcitor, continuă-ţi drumul! Tu nu eşti om, eşti jidov, acest stigmat e mai puternic decât acela al lui Cain!
• Sâmbătă, 11 aprilie 1942: Totul s-a şters odată cu vremurile în care eram şi noi oameni. De luni de zile suntem mai rău decât câinii. Până şi de câinii vagabonzi se-ngrijeşte hingherul şi le găseşte o moarte demnă. Dar de noi cine să aibă grijă? Câţi ne vom întoarce de-aici? Câţi şi când?

 

„Eu nu am cum să-i urăsc pe români. Lucrurile rele le-au făcut oamenii răi. La Rădăuţi a existat un Drept între Popoare, un ofiţer român, Ioan D. Popescu. Placa memorială de pe casa lui e pusă de mine. Aşa am considerat că e firesc să-i mulţumesc pentru că a refuzat să ucidă evrei”. – Miriam Korber-Bercovici, supravieţuitoare a Holocaustului

 
„Mi-am pierdut sex-appeal-ul odată cu trecerea peste Nistru”

 

• Sâmbătă, 2 mai 1942: Când văd un cerşetor mă cuprinde frica. Mă văd pe mine peste un an, doi. Nu mai sper, e clar că până la sfârşitul războiului vom rămâne aici. Aş dori să am şi eu o simpatie. De când am plecat de-acasă nici nu mă pot gândi la un băiat altfel decât ca la un tovarăş care duce bagajele. Nimeni nu s-a gândit şi nu s-a interesat de mine, se pare că mi-am pierdut sex-appeal-ul odată cu trecerea peste Nistru.
• Sâmbătă, 6 mai 1942: De-am avea, cel puţin, de lucru! Ni s-a promis pământ căci avem titlu de colonie evreiască, dar nu suntem lăsaţi să muncim nici măcar în colhoz pentru că suntem evrei şi evreilor nu le este permis să lucreze la câmp. Zilele cresc şi devin din ce în ce mai lungi, mai goale.
• Marti, 23 iunie 1942: Nu mai am ce scrie, nu am cuvinte să exprim ce simt, mi-e atât de plină inima de dor, durere şi ciudă. Ce exprimă cuvintele faţă de ceea ce simt eu? Cuvintele sunt goale, picături de piatră. Totul e nimic şi în jurul nimicului se învârt toate gândurile mele.
• Vineri, 26 iunie 1942: Am aflat că toate sunt relativ bune în România. La Bucureşti se lucrează mult pentru ameliorarea situaţiei evreilor din Transnistria. Se lucrează, dar între timp mor mii şi mii de oameni. Aici, evreii şi ucrainenii au voie să iasă pe stradă numai între 6 şi 9 dimineaţa. Duminică toată ziua, vineri până la ora 12, miercuri şi sâmbătă de la 14 la 16, când se merge la baie. Se spune că jandarmii au dreptul să împuşte pe cel care nu respectă ordinul. Sunt cu moralul la pământ. Sunt zile în care aş dori să mor, în care-mi doresc moartea cu ardoare, aşa cum altădată doream să studiez Medicina. Moartea e mai bună, e linişte şi pace, fără lacrimi. Poate până la urmă voi înnebuni, aşa mi se zbat tâmplele. Vreau să scap din iadul în care mă aflu.
• Sâmbătă, 4 iulie 1942: Vor să ne omoare pe toţi! Se povestesc lucruri teribile despre felul brutal în care au fost omorâţi mii de evrei în satele şi oraşele Ucrainei. Nu mi-aş fi închipuit că civilizaţia veacului al XX-lea va permite asemenea orori. Mame şi taţi omorâţi în faţa copiilor sau invers, copii aruncați de vii în gropile unde zac părinţii morţi, omorâţi cu bolovani. Şi lumea tace, tace în faţa unui singur om, unui singur geniu rău care tiranizează o lume.
• Miercuri, 30 septembrie 1942:Simt în suflet o mare durere, o mare rană, care sângerează ori de câte ori gândul mă duce în trecut. Mă simt mai bine când stau şi privesc drumul spre Moghilev. Mi se pare că sunt mai aproape de casă.
• Sâmbătă, 20 martie 1943: Am fost foarte bolnavă, am avut gălbinare şi febră mare, şase săptămâni. Astăzi, după atâtea luni de tăcere, simt nevoia să scriu. Ce păcate ispăşim cu această pedeapsă? Pentru care vină? Nesiguranţa în care trăim e mai apăsătoare decât orice condamnare la moarte. Exantematicul bântuie cu furie, zilnic mor cunoscuţi şi necunoscuţi. Toate sunt la fel, nici nu e nevoie să le scriu deoarece le voi ţine minte toată viaţa.
• Joi, 2 septembrie 1943: Nu mai am cozi. Am rupt-o cu copilăria. Se rărise mult părul şi nu mai era nici estetic, nici igienic. Nu mai rămăseseră decât două codiţe prăpădite, legate cu două fundiţe maro, tip Transnistria. Odată cu codiţele mi-am tăiat şi o parte din sufletul meu de copil alintat altădată.
• Sâmbătă, 11 septembrie 1943: Speranţele s-au sfârşit. Nu mai plecăm acasă! Săptămâna trecută toată lumea ştia că plecăm în data de 15. Lumea era în fierbere. Viaţa nu e aşa cum ne-o dorim.
• Duminică, 10 octombrie 1943: Evreii se roagă cu mai multă ardoare, cu mai mult foc şi cu mai multă speranţă. Probabil încă nu s-a împlinit măsura suferinţelor, dar ei se roagă, se bat cu pumnul în piept şi aşteaptă, speră, şi nimeni nu e în stare să-i facă să dispere. E un popor minunat care, deşi îşi cunoaşte greşelile, le comite mereu. Are atâta voinţă de viaţă, n-a pierit până acum şi cred că nici de astă dată vremurile nu-l vor birui. Vor muri încă mulţi, deşi au fost deja mulţi sacrificaţi pe aşa-zisele altare ale civilizaţiei europene, dar vor rămâne încă destui care să poarte în viitor amintirea celor morţi şi speranţa unei vieţi în libertate. Nu vreau să uit şi de aceea notez.

 

„Am un nepot, admirabil băiat, şi-a dat acum licenţa la litere cu o lucrare despre Făt-Frumos, dar nu vrea să ştie mai nimic despre trecutul nostru. Îmi spune să trecem peste, că a fost demult. Nu mă plâng, am înţeles că şi Leszek Kolakowski a avut problema asta cu nepotul său”. – Miriam Korber-Bercovici, supravieţuitoare a Holocaustului

 

DESTINE DE JURNAL – Memoria care ne spune cine suntem: Anne Frank şi Miriam Korber-Bercovici

 

În Amsterdam, pe strada Prinsengracht, la numărul 23, oamenii se aşază unii în spatele altora până formează o coadă lungă care şerpuieşte neliniştit peste trotuarul îngust. Văzută de sus sau de departe, mulţimea seamănă cu unul dintre canalele care brăzdează oraşul făcându-l fermecat. La urmă se scurg toţi într-o casă cu mai multe etaje unite prin scări abrupte.

O casă vegheată, ca peste tot în Olanda, de câte un pâlc de biciclete, şi de ceva în plus. O statuie: un dreptunghi vertical peste care stă, demnă, o fetiţă.

Imobilul a fost ridicat în 1653 de un comerciant olandez şi vreme de aproape trei sute de ani n-a fost cu nimic special. Apoi, în 1940, familia Frank (comercianţi oarecare) a emigrat din Frankfurt şi a cumpărat casa asta. În timpul războiului s-au ascuns într-o anexă secretă a locuinţei, alături de câţiva prieteni apropiaţi, pentru a scăpa de lagărele de exterminare rezervate evreilor şi în Amsterdamul ocupat de nazişti. În 1944, au fost trădaţi. Otto, capul familiei, a fost singurul supravieţuitor.

S-a întors de la Auschwitz şi a reuşit să publice, într-o lume încă însângerată, jurnalul pe care Anne, fiica sa, l-a ţinut între 12 iunie 1942 şi 1 august 1944. Anne Frank a murit în martie 1945, la 15 ani, bolnavă de tifos, cu doar două săptămâni înainte ca lagărul la care fusese condamnată să fie eliberat. E, poate, cea mai cunoscută victimă a Holocaustului.

Jurnalul său a fost tradus pretutindeni, istoria ei s-a jucat pe scenele lumii, a fost ecranizată. Memoria îi este cinstită de milioanele de oameni care s-au aşezat, cu timpul, unii în spatele altora, într-o coadă lungă şerpuind peste un trotuar îngust, aşteptând să se scurgă în „Casa Memorială Anne Frank”.

 

„Nu mai cred nici în om; azi ştiu că este o bestie”

 

Jurnalul de ghetou pe care Miriam Korber l-a ţinut între noiembrie 1941 şi octombrie 1943 în Transnistria a trecut neobservat în România, ţară care şi-a asumat târziu (şi cu mari spasme) participarea la Holocaust. Perfect explicabil pentru raportarea românilor la trecut, jurnalul a fost publicat întâi în Germania, şi abia în 1995, a avut loc pe piaţa de carte de la noi. A apărut la Kriterion, o editură mai puţin vizibilă, şi n-a avut forţa unui cutremur care să zguduie conştiinţe.

Jurnalul acesta este albumul cu coperte maronii de la începutul acestui text, albumul în care ar fi trebuit să fie scrie poezii. I-a fost dăruit lui Miriam de către „simpatia” ei, Bondy, un tânăr evreu pe care deportarea l-a distrus.

Prima pagină a scris-o el, în septembrie 1941, şi se încheie aşa: „Prietenia noastră mă înalţă sufleteşte, îmi dă mai mult curaj în lupta cu viaţa, mă face să am mai multă încredere în om şi un val de fericire mă cuprinde numai când îmi aduc aminte de ea”.

Ultima a fost scrisă tot de el, în ianuarie 1944, pe când se aflau încă la Djurin. Bondy era altul: „Am reuşit în acest răstimp, încetul cu încetul, să nu mai cred nici în om, pe care cândva îl consideram o fiinţă superioară; azi ştiu că este o bestie”.

Din Transnistria, Miriam s-a întors pe jos, singură. S-a oprit la Botoşani, la bunicii materni. Pe Bondy nu l-a mai văzut niciodată. În 1970 a auzit că, nevindecat de chinurile tinereţii, s-a sinucis.

 
„Eu trăiesc datorită doamnei Bercovici”

 

După război, chiar dacă stinsă, ca o lumânare arsă pe jumătate, Miriam a luat-o de la capăt. Şi-a urmat visul de studia Medicina: „Am văzut în Transnistria ce înseamnă un doctor”. Viaţa i-a trecut printre copiii bolnavi de cancer internaţi la Spitalul Fundeni, între gărzile de noapte şi cercetările ştiinţifice.

S-a căsătorit cu scriitorul Israil Bercovici, şi şi-a luat doctoratul târziu, cu o lucrare la care a muncit mai multe decenii.

Săptămâna trecută, pe forumul EVZ, printre mesaje atinse de ură şi-au făcut loc şi aceste câteva rânduri semnate „Dragoş din Norvegia”: „Eu trăiesc astăzi datorită unei supravieţuitoare a Holocaustului: dr. Miriam Bercovici, eminent medic pediatru la Spitalul Fundeni, care m-a salvat de la moarte în iulie 1980, când aveam numai 8 ani. Asta în timp ce ea a pierdut zeci de membri ai familiei în lagăre. Femeia e evreică, poate e bună, poate e rea. Dar a salvat o viaţă: pe a mea”.

 

Lacrimile femeii care nu plânge

 

Când a plecat spre casă, Miriam n-a luat cu ea jurnalul: „Mi-am adus aminte după 18 kilometri, dar nu m-am întors. L-a luat mama. Când ne-am regăsit toţi, acasă, iar mi-a ieşit din memorie. Abia în 1967, mama mi-a readus aminte de el. L-am luat, l-am recitit şi am plâns. Eu nu ştiu să plâng. A murit soţul meu, a murit fiica mea, şi n-am plâns. Dar în noaptea aceea, într-un tren, am plâns. La întoarcere i l-am dat soţului meu şi iar l-am scos din memorie. În 1988, l-am regăsit alături de trei exemplare bătute de el la maşină. Nu m-am gândit atunci să-l public, fiindcă era imposibil”.

„Comparat cu altele, la noi a fost un ghetou foarte bun. Un singur om a murit împuşcat, restul de boală sau de foame. Eram păziţi de mai mulţi jandarmi, dar îmi amintesc doar de unul dintre ei, Costică. Avea un câine lup şi era veşnic beat. De acest om a ascultat un ghetou de 4.000 de oameni, vreme de trei ani. De ce? Ştiţi ce înseamnă să nu mai ai nimic şi să nu ştii unde eşti?” – Miriam Korber-Bercovici, supravieţuitoare a Holocaustului

 

DE CE N-A PLECAT: „Tu ai cont în bancă?”

 

Miriam Korber-Bercovici s-ar fi putut stabili în Israel. De acolo a ascultat mai multe întrebări şi una nu i-a plăcut. Atât de mult, încât a hotărât să rămână în România. Dialogul a fost aşa: „Miriam, ce ai făcut tu în viaţa ta?”. Medicul şi-a numărat realizările profesionale excepţionale, la care vocea a întrerupt-o sec: „Lasă asta. Tu ai cont în bancă?”. N-avea. „Abia acum înţeleg că, da, e bine să ai şi cont în bancă”.

 

CONDAMNAŢII DIN FOTOGRAFIE – Epilog: „Copii, eu sunt o jidancă…”

 

Miriam Korber-Bercovici ne arată o fotografie de la nunta verişoarei Silvia Sterberg. A fost făcută la Câmpulung, în 1935. Apar douăzeci şi patru de persoane. Destinele lor sunt ca un rezumat a ceea ce a însemnat Holocaustul: al cincilea, pe rândul de sus, e unchiul lui Miriam, Marton Szabó. A fost ucis la Auschiwtz. Al şaselea, alt unchi, deportat la Moghilev. Al şaptelea, fratele mirelui, arestat şi împuşcat de sovietici în 1941.

Pe rândul al doilea, a cincea de la stânga la dreapta, Eva Szabó, moartă la Auschwitz. A şasea, o mătuşă, deportată în Transnistria. Pe rândul al treilea: prima, o mătuşă împuşcată la cariera de piatră pe Bug. A doua, bunica Toni Korber, decedată în Transnistria, moartă de foame. A treia, verişoara, mireasa, împreună cu copilul ei de doi ani, împuşcaţi la cariera de piatră pe Bug. Al patrulea, mirele, arestat şi împuşcat de sovietici în 1941. Al cincilea, bunicul Abraham Korber, mort de foame în Transnistria. A şasea, mama mirelui, decedată în Transnistria. Al şaptelea, tatăl mirelui, decedat în Transnistria. Jos: copiii Szabó, ucişi la Auschwitz, în 1944.

Peste „explicaţia foto” se aşază tăcerea noastră. Doamna doctor Bercovici ne priveşte lung şi ne întreabă sincer: „Cum să mai fim noi, supravieţuitorii, oameni normali?”

Şi mai e ceva. Fundamental. „Am fost invitată să le vorbesc unor copii de şcoală generală. Ca să văd ce ştiu despre noi, i-am întrebat: „Copii, voi aţi cunoscut vreodată vreun evreu?”. Nu mi-a răspuns nimeni. „Voi ştiţi ce este un evreu?”. Au tăcut.

Aşa că i-am mai întrebat o dată: „Dar ce este un jidan?”. Unul, mai curajos, mi-a spus că el ştie: „Jidanul este un om rău, m-a învăţat bunica să mă feresc de ei, că sunt oameni care te fură şi când se uită la tine”. Atunci mi-am dat seama că toate vin din necunoaştere. Le-am zis: „Copii, eu sunt o jidancă…”. Copiii au făcut ochii mari şi Miriam şi-a spus povestea. N-am fost acolo, dar se zice că, la sfârşit, unii plângeau.

 

Acest articol, scris în colaborare cu Vlad Stoicescu, a fost publicat în „Evenimentul Zilei” (www.evz.ro), în data de 13.08.2009.