Leonard Zăicescu, supravieţuitor al pogromului de la Iaşi din iunie 1941, vorbeşte despre ce este mai întunecat şi necunoscut în Holocaustul românesc. Demenţa antisemită a secolului trecut l-a lăsat pe Zăicescu orfan la doar 14 ani.
Tatăl său şi bunicul patern au fost asasinaţi fiindcă erau evrei. „Fugi! Şi nu uita, fiule! Nu uita! Dumnezeu să te ocrotească!”, sunt ultimele cuvinte pe care tânărul Leonard le-a mai auzit, printr-o ploaie de gloanţe, în curtea Poliţiei, de la părintele său. La aproape şapte decenii distanţă, Zăicescu încă mai caută un mormânt şi refuză să-şi îngroape drama.
În partea de jos a străzii Păcurari, la numărul 133, într-o curte lungă, cea mai lungă curte din Iaşiul întreg, se înghesuiau unele lângă altele case foarte modeste şi colorate, locuite de oameni săraci şi solidari. Născut în familia unui “cheferist” cu mulţi copii, pierdută printre familiile altor muncitori cu mulţi copii, Leonard Zăicescu a fost ademenit de viaţă cu un început aproape frumos.
În curtea cea lungă, într-un mozaic etnic, trăiau, împreună, români, evrei, unguri, Mehmet, turcul care vindea bragă pe străzi, şi un rus înalt, cu faţa brăzdată de o mustaţă imperială, fost colonel în armata ţarului. Îl chema Grigorie Ivanovici Smirnov şi ajunsese în Iaşi fugind de revoluţia bolşevică. Bogat şi generos, boem rătăcitor, prizonier al unui harem nesfârşit de femei uşoare, purta batiste de mătase, joben cochet şi nu lipsea de la niciun banchet al lumii mondene.
Ghinionist perseverent, Smirnov îşi pierduse averea la ruletă şi alte jocuri de noroc, sfârşind în lumea aceea a sărmanilor, inundată de muzica lui Zavaidoc şi Moscopol, care curgea în valuri din pâlniile gramofoanelor.
“Hienele nu au ce căuta”
Copilăria lui Leonard Zăicescu s-a zguduit brusc şi brutal, cu puţină vreme înainte de începerea războiului. La sfârşitul anilor ’30, cuziştii şi legionarii nu mai erau de mult o prezenţă izolată, evreii nu mai erau evrei, ci “jidani”, iar “jidanii” trebuiau umiliţi, jefuiţi, bătuţi, într-un prolog al crimelor ce aveau să vină.
În ziua aceea, o gaşcă de huligani cu svastică cobora pe Păcurari înspre curtea cea lungă,“adevărată curte a miracolelor”, după cum îi spune, nostalgic şi exact, Leonard Zăicescu. Miracolul a fost aşa: Smirnov a îmbrăcat haina lui de polcovnic, şi-a aplecat un pic umerii sub povara decoraţiilor din războaie vechi şi a preluat comanda apărării. Oamenii săraci şi solidari nu voiau să-şi lase vecinii pradă bâtelor.
Un elev de la Seminarul Pedagogic a smuls un cearceaf şi a scris pe el un avertisment: “Aici stau numai oameni! Hienele nu au ce căuta”. Cearceaful ăsta a fost agăţat pe poarta de fier, a rămas acolo în bătaia vântului şi în curtea cea lungă nu s-a mai intrat. Leonard Zăicescu nu uită acea scurtă amânare a unui destin dureros: “Am simţit atunci, mai mult ca oricând, că nu suntem singuri pe lumea asta”.
PRIMA JERTFĂ
File româneşti pătate cu sânge evreiesc
Într-un continent care îşi pierduse minţile, România nu a rămas neatinsă de demenţă. Legislaţia antievreiască l-a lăsat, pentru început, şomer pe tatăl lui Leonard Zăicescu. A urmat o avalanşă de tragedii. Isac, bunicul său, era cojocar în satul Bivolari, pe valea Prutului. Era pe la mijlocul acelei luni blestemate: iunie 1941. “Zeida cel Mare”, cum îi spuneau nepoţii, a fost alungat din sat de o lege nedreaptă. În căruţă, în drumul spre Iaşi, a fost asasinat de o bandă de legionari, care i-au smuls barba albă şi i-au scrijelit pe piept semnul Gărzii de Fier.
Lângă trupul batjocorit al bătrânului care urma să împlinească optzeci de ani s-a găsit o carte. “Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă. I-o ceruse special Leonard, un puşti îndrăgostit de literatură, ajuns peste ani profesor de limba română. Limba pe care a predat-o copiilor cu dizabilităţi. Cartea, pătată de sânge, s-a păstrat. Din biblioteca lui Leonard Zăicescu a trecut în cea a fiicei sale, Isabelle, şi, mai departe, în biblioteca nepoatelor, Jacqueline şi Leonie.
„În sfidarea adevărului istoric în ciuda evidenţelor de netăgăduit, consemnate în documente oficiale, xenofobii, antisemiţii, extremiştii încearcă din răsputeri să arunce în derizoriu drama oribilă a ceea ce a fost Holocaustul românesc, în dispreţul memoriei noastre, a supravieţuitorilor”
Leonard Zăicescu, supravieţuitor al Holocaustului
ORDONANŢA NUMĂRUL 3
“Steaua asta e semnul prieteniei noastre”
Pe 22 iunie 1941, prima zi de război, o foaie a zburat prin Iaşi şi s-a aşezat pe garduri, pe ziduri, pe vitrine. Ordonanţa numărul 3. Toţi locuitorii “de origine etnică evreiască” erau obligaţi să poarte, pe piept, în stânga, un semn distinctiv. Două triunghiuri de culoare galbenă şi cu baza de şapte centimetri, suprapuse în aşa fel încât să formeze steaua evreiască pe un fond negru. Pedeapsa pentru nesupunere era închisoarea (până la şase ani) sau o amendă cât o avere.
Mama, Sofia, s-a apucat imediat să croiască “steluţele”. Leonard şi-a aşezat însemnul în piept cu mândrie. Prietenul său Picu Răileanu l-a privit cu invidie şi nu s-a lăsat până când doamna Sofia nu i-a făcut o stea la fel. A avut un argument care nu a lăsat drept de replică: “Şi ce dacă eu nu trebuie să o port, fiindcă nu sunt evreu? Leo e ca şi cum ar fi fratele meu!”.
Doi copii, unul evreu şi altul creştin, s-au plimbat în ziua aceea prin oraş. Inconştient, sau poate sfidător, au mers până la „Casa Verde”, cuibul legionarilor, unde au primit, amândoi, o bătaie cumplită: „Ce ne-au mai muiat atunci oasele!…”. Băiatul a simţit din nou că lumea întreagă îi e împotrivă, dar că nu e singur. Picu, cu ochii umflaţi şi cu steaua lui David nesmulsă din piept, i-a spus: „Să ia aminte ticăloşii că n-au reuşit să bage spaima în noi. Steaua asta e semnul prietenei noastre!”.
IADUL E GREU DE CREZUT
„Noi suntem săraci. Cine să aibă ceva cu noi?”
Luna iunie se termina. Era război şi peste Iaşi cădeau, ca bombele, „manifeste”, hârtii care semănau moartea: „Români! Fiecare jidan ucis înseamnă mai puţin un bolşevic. A sosit clipa răzbunării!”. Vestea că evreilor li s-a rezervat un viitor monstruos a ajuns şi în curtea cea lungă. Se aflase că în cartierul Ciurchi, lângă abator, două familii de evrei fuseseră prădate şi executate. Tatăl şi-a strâns copiii şi a încercat să-i liniştească, amăgindu-se: „Noi suntem săraci, n-au ce să ne ia. Cine să aibă ceva cu noi? Trebuie să ţină seama că sunt veteran de război! Am să-mi pun decoraţiile pe piept”.
Familia s-a izolat în beci, aşteptând. Pe 28, seara, o alarmă aeriană a declanşat ploaia de plumbi criminali. O “ploaie” care ducea prin Iaşi un zvon mincinos încărcat cu ură: „S-au răsculat jidanii!”. A doua zi a fost duminică. În zori s-a auzit un urlet în germană: „Heraus, verfluhte Jude!”. SS-işti, jandarmi români şi poliţişti cu baionete au năvălit şi-au declanşat coşmarul. Un ofiţer german a ordonat: „Femeia şi fetele rămân”. Leonard Zăicescu şi tatăl său au fost azvârliţi în coloana de „prizonieri”. Se îndreptau, cu mâinile ridicate deasupra capului, târându-şi picioarele, spre un viitor ca o moarte.
În urmă, Sofia îşi striga, fără ecou, deznădejdea, cum se strigă de obicei la înmormântări: „De ce ni-i luaţi? Unde ni-i duceţi? De ce?”. Leonard Zăicescu avea 14 ani. Fraţii săi mai mici, strânşi în jurul mamei, priveau fără să înţeleagă. Coloana de evrei înainta, ca în exod, spre chestura Poliţiei. Ca în transă, Leonard Zăicescu a înregistrat imaginile din filmul de groază care nu îl lasă, de decenii, să se odihnească: „Mi-au schilodit sufletul”.
Cuvântul copac, cuvântul iarbă şi cuvântul moarte
Pe strada Alecsandri a văzut un bătrân evreu paralizat care semăna cu Dumnezeu, aşa cum era desenat în cartea de citire de-a patra. Apoi, de nicăieri, lumea s-a făcut neagră şi a văzut paturi de armă şi răngi de fier lovind craniul bătrânului, schije de os şi fragmente de creier ţâşnind în jur. În curtea chesturii a auzit gloanţele muşcând din prietenul său Carolică. Un copil evreu care a murit ţinând în mână o gâză din acelea cărora, popular, li se spune „Ochii Maicii Domnului”.
Băiatul l-a întrebat pe Leonard cu ce se hrănesc gâzele acelea, şi-a răspuns singur, rostind pentru ultima oară cuvântul „copac”, apoi cuvântul „iarbă”, şi a murit fugind spre un pâlc de arbori, unde voia să aşeze gâza. Leonard Zăicescu încă îl visează: un puşti pricăjit, purtând mereu în urechile bolnave motocei de vată, care şi-a dat viaţa pentru „Ochii Maicii Domnului”.
”Nu există popoare bune şi popoare rele. Există doar oameni buni şi oameni răi”
Leonard Zăicescu, supravieţuitor al Holocaustului
SIMFONIA MORŢII
„Fugi! Şi nu uita, fiule! Nu uita!”
Au răsunat întâi nişte comenzi în germană, traduse în română. Apoi, s-a deschis focul în plin. O simfonie a morţii care a amestecat, laolaltă, sunetul surd al gloanţelor şi roşul năvalnic al trupurilor însângerate. Din curtea chesturii se vedea înălţându-se, ca o salvare, cinematograful „Sidoli”. Dincolo, peste zidul de beton de doi metri încastrat, la vârf, cu cioburi de sticlă, era viaţa. Evreii s-au năpustit spre zid.
Lovit de un glonţ, tatăl lui Leonard i-a făcut vânt şi a urlat patru propoziţii cât o ultimă dorinţă: „Fugi! Şi nu uita, fiule! Nu uita! Dumnezeu să te ocrotească!”. Ajuns sus, pe parapet, cu palmele şi picioarele pline de tăieturi, Leonard s-a auzit strigat pe nume. I-a întins mâna colegului său Aurel Schwartz, apoi a vorbit mitraliera. Aurel a murit cu ochii ieşiţi din orbite, cu degetele curgându-i din palma lui Leonard, care încremenise.
Era tot o lacrimă îngheţată când a fost luat pe sus într-o îmbrăţişare salvatoare. „Ţine-te după mine, copile. Moartea e peste tot!”. Cel care îi vorbise era un idol al puştilor evrei din Iaşi, pe care nu puteai să nu-l recunoşti chiar şi acolo, în infern, plin de praf şi de sânge. Era Tolea, un tânăr înalt şi blond, atacant la echipa de fotbal Maccabi.
I-au lovit, i-au blestemat şi au tras
Tolea şi Zăicescu s-au ascuns în cinematograf, pe o bârnă întinsă peste orizontala ecranului, la doi metri de scândura scenei. Ceilalţi evrei care au încercat să-şi găsească salvarea la „Sidoli” n-au avut noroc. Leonard a văzut carnagiul şi, mai ales, un frison i-a străbătut trupul când Tolea i-a şoptit la ureche, cu vocea tatălui: „Ţine minte!”. Noaptea, târziu, după ce lătratul mitralierelor s-a stins, cei doi s-au scurs în tăcere, călcând printre cadavre, pe străzi lăturalnice, pe lângă restaurante abandonate şi pieţe goale.
„Aici trebuie să ne despărţim. Fiecare o porneşte pe drumul lui, cu norocul său”, a spus Tolea. Îngerul păzitor se pregătea să plece. Apoi au văzut două umbre şi au auzit o somaţie: „Stai, că trag”. Jandarmii i-au lipit de un zid, i-au percheziţionat, n-au găsit nimic, i-au lovit, i-au blestemat şi au tras. Au simulat execuţia râzând gros, ca nişte barbari. Până la urmă, i-au dus în curtea chesturii. A doua zi de dimineaţă, copilul şi fotbalistul-înger au plecat cu trenul expres spre moarte.
„Pogromul de la Iaşi e trecut într-un fel de paranteză, o amnezie a istoriei. E mai greu de acceptat pentru că a fost mai puţin nazist şi mai mult românesc?”
Leonard Zăicescu, supravieţuitor al Holocaustului
ÎNTREBĂRI PENTRU NEGAŢIONIŞTI
„Unde e bunicul meu? Unde e tatăl meu?”
La acel sfârşit de iunie şi de lume, două trenuri nenorocite au pornit din Iaşi. Unul spre Călăraşi, altul spre Podu Iloaiei. O tehnică rudimentară de a ucide în masă. Îndesaţi în vagoanele de vite, lăsate să zacă sub soare, mulţi evrei au înnebunit, s-au sinucis, spânzurându-se cu mânecile cămăşilor de belciugile unde se priponeau animalele, sau au murit fără aer şi apă. Tatăl lui Leonard Zăicescu, împuşcat în curtea chesturii, a pierit în drum spre Călăraşi. A fost aruncat într-o groapă comună, alături de alte sute de oameni.
„Mai caut şi acum un mormânt!”, spune Leonard Zăicescu înainte să-şi piardă glasul şi să-şi ascundă cu palma lacrimile. „Purgatoriul” său a fost pe calea ferată, spre Podul Iloaiei, unde s-a organizat, în pripă, un lagăr. „Pe vagonul meu o mână neînvăţată cu scrisul a însemnat într-o grafie lăbărţată două cuvinte: Tren-Expres”, a notat profesorul Zăicescu în volumul său de memorii publicat în 2007. Carte căreia i-a dat chiar acest titlu: „Cu trenul expres spre moarte”.
„Jidani, jidani, dar şi ei sunt oameni, bre”
Cei nici douăzeci de kilometri de la Iaşi la Podu Iloaiei au fost parcurşi într-o eternitate de zece ore. La destinaţie, din vagoane cădeau mormane de cadavre. Leonard Zăicescu n-a uitat. În drumul spre gara din Iaşi, o ţărancă şi-a ridicat glasul spre poliţiştii şi jandarmii care păzeau evreii: „Jidani, jidani, dar şi ei sunt oameni, bre! Ce Dumnezeu v-a căşunat pe bietele suflete?”. Nu i-a răspuns nimeni.
Mai târziu, de nicăieri, a apărut ţaţa Tiţa, o creştină din Leţcanii Iaşiului, pe care Leonard Zăicescu o cunoştea bine. Un soldat a închis ochii. Tiţa, o bătrână capabilă de minuni ca o zână, s-a apropiat şi i-a îndesat în sân şi în buzunare un boţ de brânză dulce şi câţiva pumni de cireşe. În tren a văzut oameni delirând şi murind. Nu înţelege cum şi de ce el a fost ales să trăiască. La Podu Iloaiei, a rămas câteva luni. Când s-a întors acasă era un orfan cu viitorul amputat.
„Nu mor cu adevărat decât cei care sunt uitaţi”
A trecut o viaţă de atunci. Leonard Zăicescu e acum un pensionar care nu aude limpede decât după prânz, circulă cu tramvaiul 5 şi uneori citeşte ceva scrijelit pe câte un scaun de alte mâini neînvăţate cu scrisul: „Jidanilor, căraţi-vă!”. Alteori aude cum un profesor universitar spune: „Poate o să avem grijă să facem un Holocaust adevărat, cu victime adevărate!” sau vede un primar defilând în uniformă de ofiţer nazist, în pas de gâscă. Atunci se simte iar copilul de 14 ani fără apărare şi fără speranţă.
Când reuşeşte să adoarmă şi să viseze, îi vede pe cei pe care au fost ucişi atunci cum se ridică în faţa gloanţelor. În visele lui Leonard, mitralierele nu mai pot răni. „Nu mor cu adevărat decât cei care sunt uitaţi”, spune un vechi proverb evreiesc. Leonard Zăicescu n-a uitat.
Celor care contestă adevărul, le-ar spune, parafrazându-l pe Isaac Bashevis-Singer: „Dacă nu a existat Holocaustul, spuneţi-mi unde şi cum au pierit bunicul meu, tatăl meu, unde e bunicul meu, unde e tatăl meu, unde e unchiul meu, unde e bătrânul paralizat care semăna cu Dumenzeu, unde e Aurică Schwartz, unde e Carolică, unde e Avreimală, care a murit nebun, în tren, îmbrăţişând căţelul de pluş de care nu s-a despărţit niciodată, unde e arhitectul Raoul Şnürer, care a fost ucis când încerca să smulgă oblonul care oprea aerul să intre în bou-vagoane? Unde sunt toţi evreii care au murit în iunie 1941?”.
Articol publicat în colaborare cu Vlad Stoicescu în ziarul „Evenimentul zilei”, pe 6 august 2009
