PROFESIONISTUL. Vă propun un interviu inedit: cu cercetătorul Radu Silaghi-Dumitrescu (39 de ani), coordonatorul echipei care a descoperit, într-un laborator din Cluj-Napoca, sângele artificial care ar putea intra, pe piețele medicale din lume în aproximativ cinci ani, urmând să salveze un număr de vieți omenești încă greu de stabilit. Radu Silaghi-Dumitrescu este profesor la Facultatea de Chimie a Universității Babeș-Bolyai, din Cluj-Napoca și co-director al Institutului de Tehnologie al aceleiași Universități. CV-ul său poate fi admirat aici.
Cum sunt studenții din noua generație? Ce schimbări ați înregistrat în timp de când predați dumneavoastră? Puteți să faceți un pofil al generației viitoare?
E cu totul altfel. Au fost educați în cu totul alt sistem. Încep să se apropie tot mai mult de studenții americani, ceea ce pe termen lung ar putea fi bine. Pe de altă parte, însă, s-a pierdut mult.
Apropierea aceasta nu e la nivel superficial? E și în profunzime?
Cred că e inevitabil să fie și în profunzime. Se vede foarte clar și văd și în generația copiilor mei că știu să învețe mult mai repede ce vor, să exprime mult mai repede ce vor de la viață și să fie foarte pretențioși cu ceea ce li se întâmplă. În generația mea fusesem învățați să dăm credit celor care iau decizii, fiindcă așa e bine. Și dacă nu era bine așa, oricum ți se inocula ideea că nu există alternativă. Oamenii de astăzi știu că există alternativă, iar asta îți dă o putere extraordinară. Sunt capitole în care lucrurile au trecut în mai rău, în mod foarte clar. Există practica aceasta a portofoliilor, îi văd pe elevi luând nota zece fiindcă au printat o pagină de wikipedia sau au printat o imagine de pe internet și i-au pus o ramă. Asta se cheamă plagiat. Pentru ei nu e clar și ei ajung la facultate neștiind că au trăit din plagiat.
Mai avem exemple de oameni cărora nu le e clar că au plagiat. Unii au ajuns chiar prim-miniștri.
Dacă au crescut în acest sistem înțelegem de unde le vine, pentru că sunt înconjurați de oameni cărora nu le e clar. Se uită în stânga, în dreapta și văd că sunt alături de oameni care fac la fel ca ei și spun: am făcut și noi, fiindcă așa am văzut la toată lumea. Dar ăsta e doar un exemplu care a fost în atenția publicului și mai e ușor de înțeles. Dar e o boală gravă în sistem, la fel ca și subfinanțarea.
Plagiatorii
De ce credeți că n-au ieșit în stradă doctoranzii onești din România să strige: nu putem să acceptăm să trăim într-o țară în care premier e un plagiator! Asta pentru mine e de neînțeles: de ce nu își apără onorabilitatea acestei instituții, până la urmă, doctoratul?
Eu insist pe ce am spus: majoritatea oamenilor au crescut în acest sistem și au făcut la fel.
Este, deci, o complicitate a tăcerilor?
Unii nici nu tac, o spun pe față. Dacă nu au fost expuși la altceva la nivelul educației pe care au primit-o, lor li se poate părea firesc. Și e responsabilitatea celor care au văzut și altceva să le spună acestor oameni cum se fac lucrurile corect. Aceste stagii în străinătate de care am beneficiat și eu, aceste stagii care sunt impuse acum, prin fonduri europene, bursele POSDRU pentru doctoranzi, care cer de la trei până la cinci luni în străinătate, sunt esențiale. Vezi cum se fac lucrurile în țările performante. Nu neapărat că e mai bun sistemul lor de învățământ, și al nostru e bun, avem specifcitatea noastră, dar sunt câteva lucruri care n-au cum să nu îți sară în ochi când schimbi mediul. Schimbările, însă, nu se pot face decât foarte încet și cu foarte multă răbdare din partea celor care gestionează întregul sistem. Sunt unii care văd lucrurile mai clar, fiindcă s-au uitat mai cu atenție la cum funcționează societățile performante. Cred, totodată, că e o iluzie că poți fi parașutat, deodată, într-un post de decizie și de acolo să schimbi totul imediat. Am avut încercări, și atunci când bate vântul din cealaltă direcție, totul se prăbușește, ba chiar există un recul. Faci mai mult rău dacă riști schimbări prea bruște. Încrederea membrilor din sistem se câștigă în timp, și nu poți să reușești dacă le spui celorlalți – sunteți niște proști, lăsați-mă să fac eu, că știu mai bine. E contraproductiv, trebuie să îți vezi lungul nasului și să realizezi că și ceilalți știu să facă niște lucruri pe care tu probabil nu știi să le faci. Au și e o experiență, pe care trebuie să o respecți. Tu ești unul, ei sunt mulți, datoria ta este să îi convingi că tu ai drepate, nu să îi dai la o parte, în numele unei superiorități, pe care tu ai avea-o din naștere.
Există această paradigmă a excepționalismului românesc. O întâlnim peste tot, în toate domeniile sunt foarte mulți români care se cred unici, excepționali, irepetabili.
E o atitudine specifică societățile mai puțin eficiente.
E atitudinea unor societăți care favorizează talentul în dauna sistemului?
Cred că vorbim încă de feudalism. Acolo suntem: suntem încă în feudalism! În ciuda vopselurilor istorice care s-au mai depus peste noi, sistemul a rămas feudalist în stare pură. Feudalismul ce înseamnă? Că era un șef mare carea numea niște șefi mici care numeau niște șefuleți, și așa mai departe. Iar aceștia se învârteau din cadrul acelorași familii. Asta era baza – o mare familie.
Relațiile interpersonale.
Da, pentru că a existat de secole situația că dacă venea cineva mai mare peste mica ta feudă, un responsabil guvernamental mai mare, nu venea decât să îți ia, nu venea să îți dea nimic. Niciodată. Și atunci trebuia să păcălești sistemul ca să supraviețuiești. Și din cauza asta avem și astăzi unviersitățile pe care le avem.
Obediența?
Obediența, pe de o parte, căci erai conștient că dacă nu făceai exact ce zicea șeful mai mare rămâneai pe drumuri. Atitudinile retrograde, conservatoare, pe care le tot întâlnim, această fugă de responsabilitate individuală vine dintr-o stare de fapt perpetuată de secole – că nu poți avea încredere în sistem.
Și atunci mergi contra lui.
Așa se întâmplă în România, dar și în multe alte părți. Dacă vrei să angajezi pe cineva la universitate, de exemplu, prima tendință e să angajezi pe cineva pe care îl și cunoști personal, poate îți este chiar prieten. În America, treaba asta nu funcționează. La noi, sunt oameni foarte competenți într-o meserie, care vor alături oameni la fel de competenți, însă nu îi vor angaja dacă nu îi cunosc personal.
Nu e natura umană? Să lucrezi cu cei în care ai mai mare încredere…
Este. Dar ți-am zis: în America nu e chiar așa, ba dimpotrivă. În instituțiile care contează, nimeni nu face asta, fiindcă acolo cineva care angajează un om doar pentru că îl cunoștea personal, dacă acesta o dă în bară, plătește scump. Sistemul e mult mai bine organizat.
Imbatabilul argument
Dumneavoastră de ce v-ați întors în România până la urmă (n.r. – Radu Silaghi-Dumitrescu și-a făcut doctoratul în America și a mai studiat și lucrat și în Marea Britanie)? Pentru familie?
Ar fi două motive. Primul este că dacă societate a investit în tine douăzeci-și-ceva de ani în tine, ești dator să dai ceva înapoi. S-ar putea să te întorci și să faci totul varză, dar cred că ai datoria să încerci. Poate că nu ești atât de bun pe cât ai crezut, dar dacă ești într-adevăr și iei în serios diplomele pe care le-ai obținut în afară, trebuie să încerci să faci o schimbare în bine. Ar trebui să te descurci și aici. Dacă dai greș, până la urmă îi dai societății tale ceea ce merită, fiindcă poate te-a format greșit. Iar cel de-al doilea motiv este că așa a spus soția. Nu știu care e mai important.
Așa a spus soția este un argument pe care nu cred că ar îndrăzni cineva să îl conteste.
Da, în plus, având și doi copii, cred că ne-am simțit mai bine aici.
Copiii ce gânduri au? Vor să plece din România?
Dacă vor simți că în altă parte le e mai bine, eu nu am de gând să îi opresc. Dar eu cunosc foarte mulți tineri buni care n-au chef să mai plece niciunde. Nici băieții mei din câte știu. I-am întrebat dacă nu ar fi preferat să rămânem în Anglia, și au spus că “deocamdată, nu”.
Ei au trăit și în Anglia doi ani, au făcut și școală acolo.
Am stat și acolo.
Nu le-a plăcut?
Aici le place mai mult.
Aici e acasă?
Te simți mai acasă, da, probabil.
Clujul este acasă? Cum trăiți despărțirile de România? De ce vi se face dor?
Cea mai grea este despărțirea de familie. Am umblat destul, și cred că m-aș putea adapta oriunde, și în Los Angeles și în Rusia.
Dar unde v-ar plăcea mai mult – în America sau în Rusia?
Fiecare loc are farmecul lui. Universitățile din America sunt foarte liniștite.
Când nu apare un ucigaș în serie în campus.
Mie nu mi s-a întâmplat să îi întâlnesc. Cred că statistic nu sunt, totuși, prea mulți.
Vedeți: media schimbă perspectiva. Poate că sunt mai multe șanse să mori împușcat la Bacău decât în Pennsylvania, dar…
Da, dar în mod paradoxal de fiecare dată când mă întorc într-un loc în care am mai fost, mă simt bine, mă simt ca acasă. Cel mai e acasă ești, totuși, în România. Și aici mă simt bine, și la Brașov, și la Cluj.
Mama dumneavoastră e tot în Cluj? Mai lucrează?
Da, sigur, la aceeași facultate, dar lucrăm lucruri foarte diferite. Dintre cele 160 de lucrări publicate, doar trei avem în comun, și acelea foarte recente. Ceea ce am constituit ca direcție de cercetare e complet diferit de ce face ea.
La ce lucrați acum, în afară de sângele artificial?
Direcțiile sunt diverse. Avem un proiect cu rol mai secundar în compuși secundari împotriva cancerului. Modelăm pe calculator procesele pe care le-am studiat și experimentat, dar n-aș vrea să vorbesc să vorbesc prea mult despre asta în presă, fiindcă de multe ori se exagerează.
