Suhaila (un articol de Alina Vîlcan)

Pe fondul tsunami-ului de refugiați din Orient care va avea primul val, în curând, și în România, Alina Vîlcan și-a adus aminte de Suhaila. O doamnă din Kuweit. Refugiată aici, la noi. Cum și de ce?

Când sub un văl islamic se ascunde un destin pentru noi deloc obișnuit.

Mersul ei parcă nu seamănă cu al nostru. Şi, oricât de mult ar zâmbi, pare tristă. În Europa, încă nu ne-am obişnuit întru totul cu prezenţa musulmanilor. Iar pe femeile cu părul ascuns sub basmalele lor lungi le privim uneori ca pe nişte personaje

stranii, descinse dintr-un neînțeles ținut oriental. Ai zice că misterul lor nu e doar o poveste despre vestimentaţie ori despre tradiţii, ci vine mult mai de departe. Îți spui că fiecare om are trecutul lui şi te grăbeşti să-l afli pe cel al Suhailei.

Fata din Kuweit. Sunt peste douăzeci de ani de când Suhaila, soţul ei şi cei patru copii au părăsit Kuweitul şi s-au stabilit în România. Apartamentul lor e închiriat unei familii pe care nici măcar n-o cunosc. Ei stau cu chirie în Drumul Taberei. Suhaila Aryby, fiica lui Aryby şi a Saidei, s-a născut la 11 mai 1956, în Kuweit, într-o familie irakiană numeroasă. Sunt 12 copii. Suhaila este a doua născută şi cea mai mare dintre fete. Era o după-amiază foarte călduroasă când ne-am întâlnit la Plaza România. Am recunoscut-o uşor, era singura femeie din mall îmbrăcată altfel decât celelalte. Părea obosită şi răsufla greu. Venea direct de la spital. Oricât m-aş chinui, ştiu că povestea Suhailei, aşa cum o s-o scriu eu, nu e povestea pe care mi-a spus-o ea, la o terasă semipopulată şi la o plimbare leneşă prin Moghioroş: n-o să iasă din pagina asta vocea care stâlceşte cuvinte româneşti  cu o blândeţe cuceritoare. Doar auzind-o vorbind înţelegi  de ce toată lumea îi spune Mama Suhaila.

Copilăria. În Kuweit, familia Aryby locuia într-un apartament dublu, cu două etaje şi opt camere. La etaj erau dormitoarele, iar la parter – un salon imens, precum o cafenea arăbească, unde erau primiţi musafirii. Suhaila, cea mai mare dintre fiice, avea şi cele mai multe responsabilităţi. Pe la 13-14 ani, începea să înveţe croitorie şi să facă haine de şcoală pentru ea şi surori. Nu avea timp de jocuri în spatele

blocului, cu ceilalţi copii. Şi nici nevoie. În apartamentul încăpător, exista suficient spaţiu pentru cei 12 fraţi, ca să se joace nestingheriţi. Deşi nu era una dintre cele mai înstărite din oraş, familia Aryby avea o situaţie materială mai mult decât satisfăcătoare. Tatăl Suhailei, un bărbat cult, le vorbea în fiecare seară despre religie. Sau se aşezau toţi la masă, iar ei, copiii, începeau să-i povestească problemele lor. Aveau încredere în el şi ştiau că e omul căruia ei îi puteau spune orice. Dimineaţa, el le pregătea masa copiilor mai mari şi le făcea pachete pentru şcoală, în timp ce mama lor se ocupa de fraţii mai mici. La şcoală, mergeau cu un autobuz care îi lua din faţa blocului şi îi lăsa în curtea şcolii. După ore, acelaşi autobuz îi aducea acasă.

„În anii ăia, te-ai simţit în Kuweit vreodată în pericol?“ o întreb. „Nu simţeam nici un pericol în Kuweit. Înainte de război, noi, irakienii, am trăit foarte bine acolo. Şi noi iubim Kuweitul. Mulţi irakieni s-au căsătorit cu kuweitiene şi multe irakiene cu kuweitieni. Am un frate căsătorit cu o kuweitiană şi două surori căsătorite cu kuweitieni.“

Căsătoria. La arabi, o nuntă e un eveniment cu vreo 2.000 de invitaţi. Suhaila abia împlinise 18 ani când s-a măritat. La 20 de ani, avea deja doi copii. Când a terminat Facultatea de chimie-fizică, avea un copil şi era însărcinată cu al doilea. Soţul ei, Fahmi Aryby, era destul de înstărit. Îmi amintesc cum am ridicat din sprâncene, involuntar, atunci când Suhaila mi-a spus că Fahmi e verişorul ei primar. Deşi ştiam că o astfel de căsătorie e permisă în tradiţia musulmană. Mamele lor sunt surori, taţii lor sunt fraţi. Locuiau într-un apartament precum cel din copilăria Suhailei, cu un salon oriental încăpător, în care îşi primeau oaspeţii cu cea mai bună cafea din lume. Soţul avea afacerile lui, Suhaila – pe ale ei: îşi deschisese un salon de înfrumuseţare şi o fabrică de confecţii. Le puteau oferi totul celor patru copii ai lor. Erau liniştiţi şi le era bine. „Dar a început războiul…“ Aici, Suhaila face o pauză. Ia în mână paharul cu suc de portocale şi bea, ca şi cum ar vrea să-şi încarce bateriile, înainte de a povesti mai departe. O privesc şi înţeleg că partea frumoasă, ca ruptă din basmele orientale, s-a încheiat.

Războiul. Pe 2 august 1990, irakienii au invadat Kuweitul. În şase zile, ţara în care Suhaila se născuse şi crescuse, Kuweit, devenea a 19-a provincie a Irakului, ţara de origine a părinților săi. În acele zile, totul s-a schimbat. Panica a luat locul siguranţei. Soţul Suhailei şi fiul lor cel mare, care pe atunci avea 13 ani, au fost prinşi în plină stradă de poliţie, bătuţi şi întemniţaţi. Ei erau irakieni. Copilului i-au dat drumul, dar bărbatul a rămas în puşcărie câteva zile, timp în care n-au ştiut nimic de el. Într-o zi, l-au găsit zăcând lângă blocul în care locuiau. Îl eliberaseră. Trăiau cu frică, din cauza originii lor, dar nu puteau să fugă în Irak. Graniţa se închisese. Nici vorbă să mai ducă o viaţă normală în Kuweit, nu mai puteau lucra, iar bărbaţii irakieni nici măcar nu mai îndrăzneau să iasă din casă. Deveniseră ţintele kuweitienilor, cei alături de care locuiseră până atunci în condiţii atât de paşnice. Suhailei îi era frică pentru soţul şi pentru fraţii ei. Lupta se dădea între bărbaţi. Ca femeie într-o ţară orientală, puteai umbla liber pe stradă, fără a fi considerată un pericol de către nimeni, indiferent de originea ta. Suhaila a început să viziteze ambasadele în căutarea vizelor care le-ar fi redat libertatea. Dar nici o ţară nu era dispusă să li le ofere. Nici Pakistanul, nici Suedia, nimeni. În acea vară, trei dintre fraţii Suhailei şi-au luat vize pentru România. Încercând să onoreze promisiunea de a face o vizită, soţul ei a fost prins din nou pe stradă şi bătut de poliţie. I s-a impus să părăsească ţara într-o săptămână. Suhaila a obţinut vizele de la Ambasada României şi certificatele de studii de la şcolile copiilor. Singură a pregătit plecarea întregii familiei. Simplul fapt de a fi femeie într-o lume a bărbaţilor o făcea să nu se simtă în pericol. „Am avut o săptămână să plecăm din ţară. Nu era timp. Am lăsat acolo tot: apartamentul mobilat, maşina mea lângă bloc, am apucat să vând doar câteva bijuterii şi obiecte scumpe. Atât. De restul s-a ocupat, apoi, sora mea. Ea a închiriat apartamentul meu şi a pus în ordine lucrurile.“ O întreb dacă a plâns. Da. A plâns atunci când fiul ei de nici doi ani nu a vrut s-o lase pe vecina lor să plece cu vaza valoroasă, frumos pictată, pe care ea tocmai i-o vânduse. Copilul nu spunea decât „e a mea!“ Într-adevăr, fusese a lui. Şi vecina se oferise să i-o lase – urma s-o ia după plecarea lor. În timpul zborului de patru ore spre Bucureşti, nici unul dintre cei şase Aryby nu a scos vreun cuvânt. „Ştiam de unde am plecat, dar nu ştiam unde vom ajunge. Degeaba ne spuneau fraţii mei cum va fi! Era apăsător.“

29 decembrie 1990. În ziua când au ajuns în România, Suhaila a văzut pentru prima dată zăpada. De la scara avionului până la autobuz, fiul ei cel mare a căzut de trei ori. Suhaila mergea încet, cu tocurile ei. „În 1990, a fost zăpadă mare. Noi am fost şocaţi“ îmi spune. După trei zile au ieşit din casă, au mers în Unirii şi şi-au cumpărat bocanci. Lumea îi privea ciudat pentru că nu purtau prea multe haine groase – încă aveau în ei ceva din căldura Orientului. Cu timpul, au pierdut-o. Trecuseră 21 de zile de când erau în Bucureşti. Tatăl Suhailei, grav bolnav într-un spital din Kuweit, a spus: „Eu vreau să plec după Suhaila. E cea mai mare dintre fetele mele. Eu mă duc în România“. Deşi bătrânul Aryby a riscat călătorind cu avionul – medicii cu greu fuseseră de acord, după infarctul suferit în spital –, părinţii ei au venit şi au rămas patru luni la Bucureşti, timp în care starea de sănătate a tatălui ei se agrava, ceea ce a determinat plecarea în Iordania şi, de acolo, după o lună, în Suedia. Suhaila, Fahmi şi copiii au rămas în Bucureşti şi au pornit o afacere cu blugi, împreună cu fratele Suhailei, dar magazinul a fost spart după şase luni. În 1992, familia Aryby s-a mutat la Sinaia.

Adaptarea. În Sinaia, s-au asociat cu alţi arabi şi au început o altă afacere. Le era bine, copiii mergeau la şcoală şi învăţaseră deja limba română. „Copiii mei vorbesc bine româna, nici nu-ţi dai seama că sunt arabi“, spune ea. Suhaila nu era interesată să înveţe limba. Avea alte priorităţi. Abia când Aziz, băiatul cel mic, a început să meargă la grădiniţă şi la şcoală a început şi ea să înveţe româna, folosindu-se de manualele lui. Copiii o ajutau cu româna, ea îi ajuta cu fizica, matematica şi chimia. Era întotdeauna prima la şedinţele cu părinţii, de la care niciodată nu a lipsit. Şase ani a rămas familia Aryby în Sinaia, dar hoţi sunt peste tot. Magazinele de acolo au fost şi ele sparte. Rămaşi fără bani, s-au întors în Bucureşti şi au început să-şi caute joburi. Era în 1997. Timp de cinci luni, au locuit într-o cameră de cămin pusă la dispoziţie de statul român. Abdul, absolvent de Drept în Kuweit, şi-a găsit un job într-un hipermarket, apoi în fabrica unui libanez. Suhaila coafa şi făcea haine pentru clientele unei prietene de-ale ei irakiene, stabilită la Bucureşti. Din cămin, s-au mutat într-o locuinţă a libanezului pentru care lucra Fahmi, o casă veche din Otopeni. Suhailei îi plăcea aici, planta în grădină roşii şi castraveţi, era plăcut şi era linişte. Poate că se mai gândeau la tot ce lăsaseră în Kuweit, dar se împăcaseră cu toate. „Dacă aşa a vrut Dumnezeu, să pierdem tot“… M-aş fi aşteptat să zică Allah. „E acelaşi“, spune ea.

Accidentele. În 1998, într-o fabrică de plastic din Bucureşti,o matriţă de 700 de kilograme a căzut pe piciorul lui Raad, fiul cel mare al Suhailei. Nefiind angajat cu carte de muncă, firma producătoare de plastic a ales să spună că Raad era în vizită la un prieten când s-a produs accidentul. Prost tratat de către un medic român, tânărul a trecut prin dureri insuportabile. Familia Aryby, ajutată de şeful lui Fahmi, a plecat în Libia, unde Raad a fost văzut de un medic. Când i-a scos ghipsul, acesta a descoperit o cangrenă oribilă. Raad a fost la un pas de a-şi pierde piciorul, dar medicii au reuşit să evite acest lucru. După doi ani, fiica Suhailei, Basha Aryby, şi prietenul ei irakian au avut un accident de maşină pe şoseaua de centură. Aflat la volan, prietenul fetei a murit pe loc. La fel, cei patru indivizi din cealaltă maşină implicată în accident. Basha a stat o săptămână în comă, 21 de zile la reanimare, a suportat 12 operaţii şi abia după două luni și jumătate s-a întors acasă. „Una dintre paciente mi-a zis că poate doctorii ar fi lăsat-o să moară. Dar, atunci când a fost adusă la spital, s-a spus că trebuie să fie ori arăboaică, ori ţigancă. Şi că, oricum ar fi fost, părinţii ei aveau să le-o plătească.“ Suhaila râde. Dar râde trist, cu amărăciune. A trecut mai bine de-o oră de când povesteşte. Soarele s-a mai domolit. Suhaila e conştientă că nu a trăit o viaţă obişnuită. Că viaţa ei ar putea fi un scenariu de film. Din 1990 încoace, experienţele s-au derulat cu rapiditate, una mai dură decât alta, experienţe grăbite s-o ajungă, nici una parcă nu i-a lăsat timp să-şi tragă sufletul după cea dinainte.Părăsim mall-ul şi pornim încet spre Moghioroş. Prea puţine priviri se întorc curioase spre Suhaila. Poate că, totuşi, o arăboaică nu mai reprezintă o curiozitate la Bucureşti. Şi Suhaila îmi vorbeşte cum, de când lucrează pentru Organizaţia Femeilor Refugiate în România, a fost nevoie, în nenumărate rânduri, să încurajeze alte musulmane ajunse în România şi să le convingă că nu sunt în pericol, că pot merge liniştite la piață, că se pot plimba libere printr-un oraş din Europa, că nu trebuie să le fie frică.

Comunitatea. Până în 1996, familia Aryby a trăit în România având azil politic. Apoi, au obţinut statut de refugiaţi. În comunitatea refugiaţilor de aici, Suhaila a început să se implice în 2000, când, după accidentul de maşină al fiicei ei, având nevoie de cât mai mulţi bani pentru a suporta tratamentele costisitoare, a mers la ARCA, Forumul Român pentru Refugiaţi şi Migranţi. Le-a spus că vrea să muncească. Acolo a cunoscut- o pe Mbela Nzuzi şi apoi au început să lucreze împreună pentru Organizaţia Femeilor Refugiate în România (OFRR). Îşi petrec sâmbetele sau duminicile împreună, sunt nenumăraţi refugiaţi stabiliţi la Bucureşti. La întâlnirile OFRR, nu vin doar femei, ci familii întregi. Gătesc şi mănâncă unii cu alții, fac fel de fel de haine tradiţionale, genţi şi suvenire, pe care le vând la expoziţii, în Sofitel, Sun Plaza sau la Green Hours. Cântă şi leagă prietenii durabile, iar de vorbit, vorbesc întotdeauna în română. Parcă vin mai mulţi bărbaţi decât femei. Toată lumea consideră sediul organizaţiei, dintr-o zonă centrală a Bucureştiului, undeva între Victoriei şi Romană, ca pe propria casă. Un african de 63 de ani ce locuieşte într-un cămin obişnuieşte să meargă la pescuit şi să aducă peşte. Marua şi Aziz, mezinii familiei Aryby, sunt voluntari OFRR, merg la întâlniri şi la expoziţii. Toţi se implică. Suhaila, alături de Mbela, coordonează activităţile lor. Refugiaţii le iubesc. Pentru ei, Suhaila Aryby e „Mama Suhaila“. Şi ei îi place să se simtă mama lor. Aşa cum, în copilărie, îi plăcea să aibă grijă de fraţii ei mai mici, iar în tinereţe, trăia cu obsesia de a le fi bine copiilor ei. Astăzi, copiii ei sunt mari, dar încă se strâng în bucătăria apartamentului din Drumul Taberei, unde familia locuieşte de câţiva ani. Se aşază la masă şi îşi spun problemele, ca în copilăria lor şi ca în copilăria Suhailei.

Întâlnirea. Până în anul 2010, nu-și mai văzuse mama. Trecuseră 19 ani. După ce părinții ei se stabiliseră în Suedia, tatăl a mai trăit opt ani. Mama ei a rămas acolo, împreună cu unul dintre fraţii Suhailei. Acelaşi care, într-o zi de martie, a venit în România. Era surpriza lui pentru cei de aici. Și-a întrebat sora: „Suhaila, tu ce-ţi doreşti?“. Suhaila are un zâmbet larg când îşi aminteşte: „I-am zis că sunt două lucruri pe care aş vrea cineva să le facă pentru mine, fiindcă eu nu pot. Să o văd pe mama şi să ajung la Mecca“. Şi fratele ei a tăcut. S-a întors în Suedia şi, de acolo, i-a trimis un bilet de avion dus-întors şi bani de paşaport. Suhaila a plecat în Suedia şi şi-a întâlnit mama bolnavă, imobilizată într-un scaun cu rotile. „Pentru Mecca, mi-a spus să am răbdare, că va merge el cu mine. Dacă nu eşti cu Allah, niciodată nu se întâmplă nimic.“

Dincolo de amintiri. Familia Aryby şi-a păstrat tradiţiile şi în Kuweit, şi în România. „Duminică, începe ramadamul. Avem post, spune Suhaila. Nu pleacă băieţii de acasă, nu se uită la fete. Copiii mei au respectat tradiţia. În toate lunile de ramadam, au venit de la şcoală acasă, de la serviciu acasă. Apoi, avem bairam.“ Atunci, Suhaila pregăteşte deserturi tradiţionale, cu grăsime de oaie, condimente, curmale şi nuci, siropuri, caimac şi fistic. Şi baclava. Din aia care nu are nicio legătură cu ce se găseşte la noi. În nicio zi, niciun membru al familiei nu se sustrage de la niciuna dintre cele cinci rugăciuni. Ce-i drept, copiii se grăbesc uneori să le termine. Acasă mai sunt doar Marua şi Aziz. Basha s-a căsătorit cu un irakian şi locuiesc în Italia. Raad s-a căsătorit cu o româncă şi locuiesc în Bucureşti. Marua e implicată în proiecte legate de refugiaţi, iar Abdulaziz e băiatul cu imaginaţie bogată, artistul familiei, proaspăt absolvent de liceu, înnebunit după desen, design, grafică. Acum, va trebui să-şi caute un job. Pentru că toţi copiii familiei s-au întreţinut singuri în facultate, lucrând în hipermarketuri, fabrici, saloane de înfrumuseţare etc. E o regulă a casei Aryby. Suhaila ar mai fi avut de povestit şi eu aş mai fi ascultat mult şi bine. Dar soarele se pregătea să apună după blocul de vizavi de Moghioroş. Deja traversaserăm tot parcul. Suhaila trebuia să ajungă acasă – în tradiţia musulmană, asfințitul soarelui e un timp pentru rugăciune. Sau pentru salat. Îşi ia la revedere şi pleacă. Mergând spre casă, păşeşte uşor. Poate că se întreabă ce a fost mai greu de suportat în acea zi: tratamentul pe care îl face împotriva cancerului sau avalanşa amintirilor.