Gala UNITER a oferit răspunsul la multe întrebări. Una dintre ele – Cine a scris cea mai bună piesă românească de teatru în anul 2014? – și-a găsit un răspuns surprinzător. Distincția i-a fost acordată Stelei Giurgeanu. Dar – stați! – Stela Giurgeanu nu este din lumea teatrului. Ea nu este regizoare, ea nu este actriță, ea nu este nici măcar un dramaturg ale cărui piese să se fi montat deja.

Stela Giurgeanu este – așa cum sunt și eu – un reporter de presă scrisă îndrăgostit de teatru. Stela Giurgeanu a venit, deci, din lumea spectatorilor. Și iată că – la a șasea participare la acest concurs organizat de UNITER sub egida Casei Regale a României – textul ei primește prestigiosul premiu.

Iată că urcă pe scenă îmbrăcată într-o superbă rochie de gală, primește trofeul din mâna Alteței Sale Regale Principele Nicolae (nepot al Regelui Mihai, al treilea în ordinea moștenitorilor la tronul României), și iată că face, în sala mare a Naționalului bucureștean, o reverență în fața memoriei celei care a fost Magdalena Boiangiu. Și iată că piesa ei a fost deja publicată în volum (toate detaliile aici).

Stela Giurgeanu scrie la „Dilema veche” de-o viață. Ne-am citit și ne respectăm, de la distanță. Nu ne-am întâlnit niciodată. Suntem ca doi practicanți ai aceluiași sport – să zicem un jucător și o jucătoare de tenis – care ne cunoaștem reciproc palmaresul și trucurile. Nu e ușor să îi iei un interviu unui alt ziarist.

Constat, de aceea, cu suprindere că Stela are emoții. Îi spun tradiționalul „Hai, tati, ce naiba?, suntem între noi!”, dar ea – nimic. Emoții, deci. O iau, cum se cuvine să faci în asemenea cazuri, pe departe, vorbim despre copilărie, despre bunicii ei, despre cartierul Crângași, despre reportajele cu murături de altădată.

În sfârșit, se relaxează și îmi dă un interviu superb prin sinceritatea lui. În tot timpul ăsta o privesc pe Stela Giurgeanu în ochi. Îmi plac ochii reporterilor de presă scrisă. Închei această introducere cu o altă constatare: Stela Giurgeanu are unii dintre cei mai frumoși ochi de reporter de presă scrisă din orașul București.

 

Andrei Crăciun: Care e treaba cu tine, Stela? Chiar așa te cheamă pe tine?

Stela Giurgeanu: Cam da.

De ce te cheamă așa?

Pentru că pe una dintre mătușile mele o chema Steluța.

Și e acesta un argument suficient?

Ar trebui să îți dau telefonul, să îi suni pe cei din familia mea, să îi întrebi mai multe pe ei.

Și ești mulțumită? E un nume bun?

E un nume care îmi aduce de multe ori întrebarea: „De ce te cheamă așa?”. Nu știu de ce mă cheamă așa, de fapt.

 

STELA ȘI PROTECTORUL COPIILOR

 

Există și un Sfânt Stelian sau ceva? Când te sărbătorești tu, ca om, ca nume?

Există. Prin noiembrie, dar nu știu când. E Sfântul Stelian, protectorul copiilor. Dar nu prea sărbătoresc.

Și stai așa, nesărbătorită?

Eh, mă mai sărbătoresc și eu.

Ziua dumitale de naștere când e?

Pe 18 octombrie. Sunt Balanță.

Câți ani ai, Stela?

Treizeci și șapte. Dar nu-i arăt (râde).

Ești măritată, ai copii?

Nu.

De ce? N-ai avut timp? Ai fost ocupată cu dramaturgia?

Nu. Dramaturgia nu e o meserie, deocamdată. Sper să devină o meserie.

Lasă familia, zi cu dramaturgia, că familia e trecătoare și așa. Acum te lupți cu eternitatea.

Cred că faptul că scriu teatru are, totuși, de-a face cu familia mea și mai ales cu bunicul meu, care mă ducea foarte des la teatru, de când eram mică.

De unde ești dumneata de loc?

Din București.

Și la ce teatru te ducea bunicul?

Cred că pe la toate.

 

STELA ȘI BUNICUL

 

În baza cărui fapt? Îi plăcea lui teatrul?

Da.

Avea o meserie în sensul ăsta?

Bunicul a avut un atelier de pantofi de lux înainte de vremea comunismului.

Înseamnă că era un bunic bătrân!

(Râde). El m-a învățat să citesc. Să înveți un copil să citească e o artă, clar. M-a educat în direcția cu teatrul. Îmi plăcea mult când eram mică Teatrul Național. Scena de acolo mi se părea enormă…

Mergeai doar tu cu el?

Da.

Tu ai stat mai mult pe la bunici sau cum?

Nu, am crescut cu ai mei.

În ce cartier?

În Crângași.

Și bunicul?

Tot în Crângași, pentru că le-a fost naționalizată casa și le-a fost repartizată o garsonieră.

 

STELA, STRĂBUNICUL EVREU ȘI STRĂBUNICA GRECOAICĂ

 

Avea posibilități înainte de naționalizări, cu pantofii ăia de lux…

Aici e o poveste de amor ilegitim. Străbunicul, din partea mamei, a fost evreu, a fugit cu bunica mea, care era grecoaică, la București. Ei fiind de prin Moldova. Părinții bunicului, așadar. El nu era evreu, practic, mama lui fiind grecoaică, ortodoxă, nu evreică. Dar comunitatea evreilor de aici l-a adoptat și, na, l-au ajutat cu bani. A avut acest atelier. Mama mea a avut tot timpul probleme din această pricină, fiindcă avea o „origine nesănătoasă”. În tot timpul școlii, în timpul facultății, a avut probleme. Și ăsta a fost un motor despre piesa mea, care e despre comunism.

Bunicul, zici. Bunicul te ducea pe tine la teatru. Câți ani aveai?

Eram foarte mică.

Erai la școală?

Înainte să merg la școală. Eram foarte mică. Ascultam discurile Electrecord cu înregistrări ale spectacolelor de teatru. Pot să spun că în clasa întâi cunoșteam Carlo Goldoni pe dinafară. Îmi plăcea teribil să ascult teatru, să merg la teatru. Era un univers paralel la care aveai acces. Era ceva ce se întâmpla în fața ta. O poveste reală și totuși separată de tine. Mă fascina treaba asta.

Ce școală ai făcut dumneata? Unde ai învățat carte?

Liceul „Doamna Stanca”, în cartier, în Crângași, ai mei voiau să mă țină aproape, să mă țină sub observație.

 

STELA ȘI BIROTICA

 

Școala primară, școală generală, tot acolo, în cartier, nu?

Da. Și după liceu am dat la un Colegiu de Birotică. Un colegiu de trei ani.

În loc de facultate?

Ceva de genul ăsta, da. Urma să ajung secretară. Era un colegiu în cadrul Facultății de Litere. Maică-mea era îngrozită că nu o să pot eu să intru la Litere, ca atare n-am dat la Litere, și m-am dus spre birotică și nici aici n-am intrat, și slavă Domnului că a fost așa! De fapt, concurența a fost și mai mare la acest colegiu. Ca să vezi.

Bravo, tati.

Am stat un an pe tușă.

Și ce ai făcut anul ăla?

Am fost angajată secretară la o firmă care vindea calculatoare.

În ce an?

Nu mai știu, după Revoluție, oricum.

Bunicul tău când s-a prăpădit?

A murit chiar înainte de Revoluție. În`88. În `89 a murit și bunica. Am avut niște bunici superbi, am ținut enorm la ei. Și după anul de pe tușă am dat la Psihologie, mi se părea că e foarte bine să fii psiholog. Am intrat eu la școala asta și după trei săptămâni am plecat urlând și plângând și mi se părea o școală sinistră. După care am mai stat un an pe tușă. Nu mi se potrivea Psihologia. Asta e clar. Mă dusesem cu altă idee și nu era de mine. După încă un an am dat la Litere.

Deci doi ani ai cam stat degeaba.

Da. Am citit și am mers la teatru.

Continuai să mergi la teatru?

O, da, în fiecare săptămână.

Locuiai tot în Crângași?

Da.

Și veneai tu așa, mintenaș, înspre centru?

Da. Veneam cu metroul, cu metroul vin și acum.

 

STELA ȘI, ÎN SFÂRȘIT!, LITERELE

 

Și ai făcut facultatea de Litere, zici?

La particular, la „Spiru Haret”.

Bună și aia!

Toată lumea are o grimasă când aude treaba asta.

Ai învățat carte acolo?

Să zicem că da.

Continuai să mergi la teatru, zici. Și un loc de muncă în presa scrisă când ți-ai găsit?
În 2001, eram în anul II sau III de facultate, eram cititoare de „Dilema”, și am trimis pe adresa redacției un articol despre Vama Veche.

Erai și hipiotă d-asta?

Da, și era în momentul în care toți hipioții erau revoltați, că venise Dan Matei Agathon ministru la Turism, și puseseră niște umbreluțe de stuf, să facă o plajă ca în Hawaii. Și am participat la incendierea acelor umbreluțe. Și despre asta a fost primul articol.

O rebeliune a hipioților, deci.

Da, am făcut un foc pe plajă și nu aveam suficiente paie. Și am pus umbreluțele astea. Le-am devastat.

 

STELA ȘI „DILEMA”

 

Și te-au primit la „Dilema”.

Am dat articolul, eram îngrozitor de emoționată. Le-a plăcut articolul, mi-au mai dat să scriu și așa am rămas la „Dilema” de atunci.

Și ți-au dat serviciu? Carte de muncă și așa?

Asta a venit mult mai târziu. Vreo doi ani am stat colaboratoare, după care m-au întrebat dacă nu vreau să mă angajez. Era iar un vis împlinit – să fiu redactor la „Dilema”.

Despre ce scriai?

Reportaje. Tot felul. Am scris despre goblenuri, am scris despre murături…

Ce ai scris despre murături?

Tradiția pusului murăturilor. Reportaj. Cum venea toamna, cum se puneau murături prin București. Și mirosea în tot blocul a oțet.

Interesant. Și vorbeai cu gospodinele, ce făceai? 

Da.

Tu știi să pui murături?

Nu.

Nu duci tradiția asta – a pusului murăturilor – mai departe?

Nu. Dar știu să gătesc mâncare thailandeză, mexicană, și să fac prăjituri foarte bune.

Și la ce îți folosește, dacă nu știi să pui murături? Dacă pe piața casnicelor e cerere de murături și tu vii cu mâncare mexicană… Halal!

Nu se mai pun murături, s-a renunțat. E mai ieftin să le iei de la supermarket.

Ar trebui să faci un articol despre de ce nu se mai pun murături.

Asta ar fi o idee. Dar mi-e că închid cercul, și nu vreau să-l închid.

 

STELA, PROGRESUL ȘI MURĂTURILE

 

„Dispariția nedreaptă a murăturilor la români”.

Dar nu e nedreaptă, e firească. Ăsta e progresul. E o urmă a civilizației, a științei.

Progresul elimină murătura. E prima concluzie pe care o putem trage?

Dacă îmi pui un asemenea titlu, mă dezic de interviu (râde).

Zi-mi de „Dilema”.

Magdalena Boiangiu m-a luat sub aripa ei. Dumnezeu s-o ierte. Era un om extraordinar.

Te-a pus să scrii și despre teatru?

Nu, nu. Ca o paranteză, la noi în redacție nimeni nu știa că eu scriu și teatru. Prima întrebare pe care mi-au pus-o colegii după ce au aflat că am luat premiu la Gala UNITER a fost: „Cum, Stela, tu scrii teatru?”. Habar n-aveau că scriu și teatru.

După murături, ce ai mai făcut dumneata la „Dilema”?

M-am axat pe domeniul Social, pe Educație, pe problemele romilor. În ultimul timp m-am ocupat mult pe reportajul de călătorie.

De unde ai făcut reportaje de călătorie?

De peste tot de unde mă duc fac un reportaj.

Păi ai bani să călătorești?

Nu îți trebuie, de fapt, chiar atât de mulți bani ca să ieși din țară. E o prejudecată asta.

Și unde te duci?

Am scris despre Cipru, despre Turcia…

Despre ce?

Am un articol: „Unde cade vălul islamic al Turciei…”.

Se câștigă, deci, bine la „Dilema”. Bani de Turcia! Mai faceți angajări?

Nu, pentru că „Dilema” aparține de „Adevărul Holding”, care e în insolvență. De unde am bani? Nu știu. Îi strâng.

Scrii în fiecare săptămână?

În fiecare săptămână scriu pe blogul „Dilemei” și cam de două ori pe lună în revista tipărită. Mai fac dosare. Acum fac un dosar despre „Etichete și prejudecăți”.

Și teatru îl scriai în timpul tău liber și nu te știa nimeni?

Da.

 

STELA ȘI CELE ȘASE PIESE SCRISE PENTRU CONCURSUL UNITER

 

Câte piese de teatru ai scris până acum?

Păi la acest concurs trimit de șase ani – în fiecare an o altă piesă. Deci, am cel puțin șase (râde).

Care e treaba cu concursul ăsta? E organizat de UNITER și…

Da, e și un program al Casei Regale a României. Durează din 1991 concursul. Primul câștigător a fost Matei Vișniec.

Cui se adresează? Oamenilor care ce fac?

Noilor dramaturgi. Nu mai pot să spun tineri, pentru că nu mă mai consider chiar așa de tânără.

Și piesele astea pe care le-ai scris tu s-au și jucat?

Nu am câștigat până acum. E prima oară când câștig. Deci, nu s-au jucat.

N-ai încercat să le folosești?

Încă nu.

Sunt așa – piese moarte? Piese de sertar?

Nu sunt piese moarte. Sper că le voi resuscita cu această deschidere pe care mi-o va aduce premiul.

Vrei să le resuscitezi?

Da, pentru că unele dintre ele consider că sunt foarte bune.

Și cea de anul acesta, a șasea, a fost cu noroc?

Da.

 

STELA ȘI NOSTALGIA COMUNISMULUI

 

Despre ce e vorba în piesa ta?

Pe scurt, e despre nostalgicii comunismului. Și mai pe larg, despre diferența dintre tinerii care și-au trăit adolescența înainte de Revoluție, în plin comunism, tinerii care au trăit cu un picior în comunism și cu un picior într-o pseudodemocrație, perioade istorice care ne-au format, și tinerii care erau foarte mici la Revoluție sau care s-au născut după Revoluție. Diferența de vârstă dintre cele două categorii nu e foarte mare, în schimb diferența de mentalitate e enormă. Aceste diferențe le observ acut.

M-a ajutat foarte mult și background-ul de jurnalist. Fiind reporter înainte de toate, am vorbit cu mulți oameni, am făcut reportaje prin licee și… Am descoperit o mentalitate foarte diferită de a noastră. Comunismul, pentru noi, e un punct de reper, e un punct de contrast, știm cum era atunci, și știm cum este acum și ne raportăm la perioada aceea, pe când cei care nu s-au format în acea perioadă, neavând un punct de reper, nu înțeleg nici ce e cu democrația, nici ce e cu comunismul.

Și acum o să se joace piesa? Va fi montată?

Sper.

Premiul acesta practic ce îți oferă?

În primul rând vizibilitate.

Nu te-a căutat nimeni deocamdată?

Nu. Am înțeles că va fi un spectacol de tip lectură publică, dar nu știu când.

Câte personaje ai dumneata în piesă?

Sunt două personaje de sine stătoare, va fi un actor care va interpreta trei personaje, și acest mare personaj absent care de fapt este și personajul principal al piesei – Tanti Nuți. Ea nu apare, apare doar cu vocea. E o fantomă care bântuie o mansardă. Bineînțeles că e fantoma comunismului.

Și piesa e construită în jurul interacțiunii între un profesor de patruzeci de ani, Emanuel, și iubita lui, care are treizeci de ani, Cora. Diferența de vârstă nu e mare, dar diferența ideologică e clară. Piesa e despre cum se raportează fiecare dintre ei la această vecină isterică – Tanti Nuți – care încearcă să intră în viețile fiecăruia. Profesorul refuză cu obstinență, pe când hipsterița Cora, care e și pseudo-jurnalistă, face un interviu cu ea și e fascinată de povestea vieții ei, de crimele pe care le face și despre care vorbește cu o detașare extraordinară, căutând justificări pentru ele.

Concluzia pseudo-jurnalistei e asta: comunismul a fost o idee bună, dar prost aplicată. E ceva ce tot aud în jurul meu în ultima perioadă de la tinerii cu care mă întâlnesc. Bineînțeles că nu au niciun răspuns când îi întreb: „Cum ar fi arătat un comunism bine aplicat?”.

„Timpul nebunilor” ai numit piesa.

Da, pentru că este vorba despre un timp nebulos pe care îl trăim…

Cel de acum?

Da, e vorba, mai ales, despre diferențele dintre cum percepem acest timp. Mulți dintre tineri, neștiind ce a însemnat comunismul, tind să creadă că exagerăm. E un alt paradox aici, de care m-am folosit în piesa de teatru. Sunt foarte mulți tineri care sunt nostalgici al comunismului – copii care nu au trăit atunci, dar spun că era mai bine pe vremea aceea.

 

STELA ȘI DREAPTA

 

Ideologic, dumneata unde te situezi? Te situezi undeva?

Ideologic, zici?

Da? Ești la dreapta, ești la stânga? Ești la centru?

Cred că sunt de dreapta.

Ești absentă politic?

Nu, nu sunt absentă. Votez.

Ți-au mai trecut emoțiile?

Nu. Vorbesc rău. Am trac, e cumplit.

Hai, mă! Acum unde locuiești? Tot în Crângași?

Da, pentru că stau aproape de mama mea.

Și „Dilema” pe unde mai are sediul?

Pe la Romană.

E fain?

Da, suntem o familie.

Și de ce nu le-ai spus celor din familia asta că tu scrii piese de teatru?

Pentru că ținea de intimitatea mea.

În afară de concursul ăsta ai mai aplicat și la altele? Mai erau oportunități?

Mai era „dramAcum”, dar era chiar pentru tinerii dramaturgi, cred că era pentru cei până în treizeci de ani, deci nu mai pot să aplic (râde).

 

STELA ȘI MAGDALENA BOIANGIU

 

Tot pe cele pe care le-ai trimis la UNITER voiai să le trimiți?

Nu, altele. Am scris mai multe. Îmi place foarte mult să scriu dramaturgie. M-am apucat și de proză, dar nu prea-mi iese. Cred că mă ajută mult jurnalismul. Contează să fii concis, să spui mult în cuvinte puține, dacă se poate într-o singură replică. M-a ajutat foarte mult că sunt jurnalist.

Asta m-a învățat Lena Boiangiu. Țin minte când îmi corecta primele articole… Mi le umplea de roșu! Îmi corecta cu pixul – „Mă, asta e o idee foarte bună, dar chiar ai nevoie de atâtea cuvinte ca să o spui?”. M-a învățat să exprim mult în puțin, mi-a clădit stilul concis de a scrie. Despre piesă ce să-ți mai zic? E mișto.

Și ai urcat scena. Ai ridicat cupa deasupra capului?

Deasupra capului nu prea puteam să o ridic pentru că e foarte grea. E un fel de carte înfășurată, din bronz, cred. Am avut cumplite emoții.

Și cine ți-a înmânat trofeul?

Prințul Nicolae.

Nicolae cel Mititel –  cum i s-a spus lui când a apărut în balconul Hotelului Continental cu Regele Mihai, la începutul anilor `90?

Da, el (râde).

Și a zis și Prințul câteva cuvinte? Ce a zis?

A ținut un discurs despre piesă, despre concurs…

Cine a jurizat alegerea ta? Casa Regală, UNITER-ul? Sau a fost un mix?

În juriu au fost: Marina Constantinescu, critic de teatru, Dan C. Mihăilescu, critic literar și Marian Popescu, critic de teatru.

Și a fost o concurență acerbă?

Îmi place să cred că da.

 

STELA ȘI LUMEA SPECTATORILOR

 

Nu știi câți participanți au fost?

Din ce am aflat eu, au fost șaptezeci de piese în concurs. Toți cei care au câștigat până acum sunt din lumea teatrului. Cred că sunt prima care e din lumea spectatorilor, sper să nu greșesc, trebuie să mai verific informația asta. Am rupt acest lanț. Foarte mulți din cei de până acum sunt dramaturgi, actori, regizori.

Și tu nu ești din lumea teatrului.

Nu. Sunt din lumea celor cărora le place să meargă la teatru.

Nu scrii despre teatru și așa? Cronici, interviuri cu actori, cu regizori…

Nu.

Îi știi pe oamenii ăștia?

Foarte puțin.

De câte ori mergi dumneata pe lună la teatru?

Recunosc: în ultima perioadă nu prea am mai mers. Am avut o perioadă mai agitată pe plan personal și n-am mai fost. În ultimul an – nu prea.

Voiai să-mi spui din cei din teatru…

Am avut o scurtă colaborare cu UNITER-ul acum mulți ani, la Gala HOP, Gala Tânărului Actor, făceam revista Galei, și atunci am mai cunoscut niște actori.

Și ai rămas în relații cu lumea asta boemă?

Foarte puțin.

Ce actori s-ar preta să joace în piesa ta?

Ce mișto e întrebarea asta! Nu știu…

 

STELA ȘI CHIUITUL DE LA METROU

 

Cine ai vrea să joace? Care ar fi distribuția ta ideală?

În rolul fetei aș vrea să joace Nicoleta Lefter.

Și ai vorbit cu Nicoleta? Știe de ideea asta?

Nu. Nici nu o cunosc personal.

Vrei să o sunăm acum?

Nu. Nu mi-aș permite. Chiar dacă am câștigat concursul acesta, la UNITER, mi se pare că sunt încă un copil care se joacă cu fardurile mamei. Mi se pare fabulos că am câștigat!

Ar trebui să se concretizeze într-o montare, știi? Că altfel n-ai câștigat nimic concret.

Știu. Am câștigat, cel puțin, bucuria enormă de a-mi fi realizat un vis. În fiecare an îmi făceam scenarii cum ar fi să mă sune, să-mi spună că am câștigat.

Și când s-a întâmplat, reacția mea a fost asta: eram în metrou, schimbam la Victoriei, mă duceam la redacție, sună telefonul, un număr necunoscut, se recomandă „Elena Popescu de la UNITER…”. Nu a tresărit nimic în mine. Am întrebat cu ce pot ajuta, eram convinsă că mă cheamă la o conferință de presă, ceva de genul ăsta. „Știți, uite așa, așa, ați câștigat…”. Eh, în momentul ăla s-a auzit un chiuit în stație la Victoriei…

Chiuitul dumitale.

Da. Am chiuit enorm. Am ieșit de la metrou și am mers pe jos până la redacție. Nu mai puteam de fericire. Reacția mea era: „Cine? Eu? Serios?! Sigur?!”. Mă gândeam îngrozită că poate totuși s-au încurcat plicurile, că poate totuși nu eram eu. În fiecare an mă duceam la sediu, să depun plicul cu piesa, să fiu sigură că ajunge. Eh, anul ăsta am trimis-o pe ultima sută de metri, prin poștă.

 

Acum oamenii vorbesc mai cu rezervă cu mine. Unii dintre prieteni s-au recunoscut în carte, în piesă, în unele replici, și au început să se mai ascundă de mine, când ieșim la câte o băută, la câte o petrecere (Stela Giurgeanu, dramaturg).

 

În cât timp ai scris piesa asta?

Două săptămâni, cam așa.

Zilnic?

Nu zilnic.

Câte pagini are?

În cărțulia în care a apărut are optzeci de pagini, cam așa.

A apărut și o cărțulie?

Da, a apărut, se găsește de vânzare la sediul UNITER. Costă opt lei. A apărut la Editura UNITEXT, editura UNITER-ului. E o carte, e ceva incredibil pentru mine!

E prima dumitale carte?

Da.

Dar nu și ultima.

Eu așa sper. În niciun caz…

Ia uite, aici, îți scrie și CV-ul. Ai fost desemnată reporterul european al anului, în 2008, an de creștere economică.

Da, pe plan jurnalistic am mai câștigat câteva premii.

Și pe oamenii care au candidat contra ta îi cunoști, pe finaliști, măcar?

Din ce fac doar. Nu îi cunosc personal.

Sunt impresionat.

Eu sunt impresionată că am făcut parte din această pleiadă de finaliști.

În concluzie? 

Am câștigat UNITER-ul când nu mă mai așteptam! Asta e concluzia. Trimiteam la concurs fiindcă mă motiva să scriu teatru.

În rest ce mai scrii tu? Poezii?

Nu. Sunt varză la poezii. Îmi ieșeau niște poezii de oracol. Mai scriu povestiri, dar n-am publicat. Am publicat una singură, despre bunicii mei, în cartea cu bunici, pe care a coordonat-o Marius Chivu acum câțiva ani, la Editura Humanitas.

Și Prințul Nicolae ce a zis? Te-a invitat și el la o cafea?

De ce mă tot întreabă lumea treaba asta?

E o întrebare legitimă.

(Râde). Chiar nu m-am gândit la un așa scenariu, dar văd că toată lumea din jurul meu se gândește.

 

STELA ȘI DRAGOSTEA DE VIAȚĂ

 

Ai mulți prieteni, Stela? Ești prietenoasă?

Pot să mă laud că da.

De ce?

Pentru că îmi place să cunosc oameni.

Îți plac oamenii, Stela?

Îmi plac foarte mult oamenii. Îmi place să am multe experiențe de viață.

Și ai multe experiențe de viață?

Suficiente cât să-mi dau seama că viața merită trebuie trăită. La extremă, dar cu rațiune.

E și asta o concluzie.

(Râde). Cred că sunt un om profund optimist.

Cum îți zic prietenii tăi – Steluța?

Stela, Steluța, da. De fapt, ca să fiu sinceră până la sfârșit, în acte mă cheamă Steluța. Numele de scenă e Stela Giurgeanu.

E viața o farsă?

Nu. Deloc. Concluzia e că acest program al UNITER-ului chiar dă șanse. Dă șanse enorme. Sunt un spectator, și totuși am reușit să câștig acest premiu.

Sincere felicitări.

Mulțumesc mult de tot.

 

Interviu publicat pe website-ul Uniter, 11 iunie 2015.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here