Rețineți acest nume: Laura Văleanu. În povestea ei se împletesc, miraculos, frumusețea și curajul.
Se întîmplă, chiar acum, în cinematografele de pe întreg cuprinsul țării noastre, filmul foarte italian “La Grande Bellezza”. Găsim acolo o cronică a frumuseții care, așa cum sperau marii clasici, va salva lumea. Un scriitor care îmbătrînește o caută, o caută cu disperare, și o află, uneori, în nopțile din Roma, în cîteva femei alese, într-un răsărit de soare, ba chiar și în tăcerile acelora care și-au dedicat viața lui Însuși Dumnezeu. Există, expus în clar, și absurdul – de pildă, scriitorul nostru dă în plină stradă peste un magician care se pregătește să facă să dispară o girafă. Nu sînt ocolite, ca la Dante, nici paradisul, nici purgatoriul, nici măcar infernul, nici grotescul, nici minciunile de care ne înconjurăm pentru a îndura totuși existența.
Ceva însă, ceva nu e la locul său: în această operă de artă nu se face referire la sport. Apare, într-un singur cadru, un bărbat în chiloți jonglînd cu un balon, într-o bizară afacere amoroasă cu o viitoare stripteuză. Ne este dat să aflăm că respectivul va sfîrși ca mare fotbalist, jucînd chiar pentru echipa națională a Italiei. Atît. Și e puțin, e scandalos de puțin, căci sportul dă – iar aici îndoiala nu e bună – cele mai tulburătoare povești, cele mai complexe dovezi de curaj, de suferință și de iubire. Și ce este viața, dacă nu suma tuturor acestora?
Într-o carte a unei scriitoare care a murit tînără și nebună, soția unui desăvîrșit estet al literaturii americane, se întîlnește această frază pefectă: “Noaptea își culese singură un trandafir alb”.
Cînd în destinele noastre apare noaptea, și întotdeauna apare, ar fi bine să reținem aspectul și să ne culegem trandafirul. Ieri, Gazeta a publicat un interviu – nu ocolesc adjectivul – excepțional cu Laura Văleanu, tînără schioare română. Ea și-a pierdut piciorul drept într-un accident de motocicletă la șaisprezece ani. Vă dați seama? La șaisprezece ani! Ea nu s-a refugiat, cum am fi făcut noi, cei care nu sîntem campioni, în deznădejde, ea și-a înfrînt destinul, trăiește la München, urmeză facultatea de Medicină, a reprezentat România la două ediții ale Jocurilor Paralimpice, cu o forță pe care metaforele nu pot și nu e bine să o reproducă.
Rezultatele Laurei sînt spectaculoase, iar statisticienii le consemnează ca atare. Ceilalți, care trăiesc dincolo de statistică, pot observa altceva: că, o vreme, Laura a continuat să urce în șaua motocicletei personale, o splendidă Yamaha roșie, și, poate cel mai important, că se pregătește să-și tatueze fraza “Poți merge în iad zîmbind”. O va face cu vechi caractere georgiene, dar asta este deja istoria unei alte frumuseți.
Articol publicat și în Gazeta Sporturilor, la 4 aprilie 2014
