
În dimineața de după victoria Simonei și în așteptarea lui “Il Luce”, să ne gîndim, pînă la urmă, la ce este fiecare.
Și pînă la urmă ce se poate face? E rostul politicienilor inconsistenți, fără operă, să atîrne ridicol de succesele sportivilor, e menirea lor de lipitori vanitoase să paraziteze orice victorie cu care n-au nimic, un nimic atotcuprinzător, în comun. E în firea lor să evoce mîndria, după ce sub înaltul lor patronaj, realizările, marile proiecte împlinite pot fi menționate doar recurgînd la fals. Niciodată în politică, defilarea cu mîndria în vîrf de băț n-a fost semn de sănătate socială. Ce mai contează că se fură ca-n codru, plenar, în toate domeniile de activitate și că șandramaua mai stă în picioare doar prin munca pînă la epuizare a unei minorități? Mîndria te proiectează în virtual, iar în virtual totul e posibil.
Dar e și mult mai greu să confiști victoriile din sport. Totuși, nimeni nu pare să învețe această lecție elementară de istorie. În sport, oricine își dă seama de grosolănia furtului. E mai vizibil ca orice plagiat. De-aceea, pe stadioanele unde oamenii vin de bună-voie, ei aleg să fluiere, să huiduie, să se revolte, nu să aplaude telecomandați. Și pînă la urmă, lucizii își vor face treaba lor de lucizi, vor avertiza că nu se cade să ne trecem în palmaresul neamului o victorie la Serena Williams, căci ea a fost obținută într-un sport cît se poate de individual. Și pînă la urmă, scepticii vor strîmba din nasul lor de sceptici și vor combate: Serena n-a avut chef sau a îmbătrînit sau a anchilozat pe primul loc mondial sau n-a vrut, din rațiuni, desigur, oculte.
Și pînă la urmă, rămîne zîmbetul tot mai senin al Simonei Halep, care pare, pînă la această oră, omul care a înțeles cel mai bine victoria asta și responsabilitatea care o aduce.
Și pînă la urmă, ne vom întoarce la fotbalul nostru cel de toate zilele, încrezători că Mircea Lucescu nu ne-a uitat și că va veni, din nou, să ne salveze, că doar e de datoria lui! Îl obligă istoria! Îl condamnă Irlanda de Nord! Îl cere patria! Îl vrea poporul! Ei bine, nu. Alegerea, și în acest caz, e individuală. Naționala României are nevoie de Mircea Lucescu, da! Și nu doar în fotbal, ci și în fabrici, și în uzine, și în guvern, și în parlament, și în școli, și în spitale, și în agricultură, și în industria hotelieră, și în redacții de ziare, și în judecătorii, e nevoie de profesioniști ca Mircea Lucescu. De oameni orgolioși cu talentul lor, determinați, care nu renunță nici după ce cordul le dă semnul că riscă prea mult, de profesioniști care dau detaliilor ce e al detaliilor, de cei care poate că nu sînt cei mai buni, dar măcar încearcă în fiecare zi să fie așa.
Și pînă la urmă, Halep și Lucescu sînt doar modele, ei nu pot trăi în locul nostru, nu pot alege în locul nostru, nu pot greși în locul nostru și nu pot învinge în locul nostru. E o altă lecție pe care sportul o dă, chiar dacă, e drept, prea puțini confruntați cu omul din oglinda personală sînt gata să o recunoască.
Articol publicat în Gazeta Sporturilor, pe 24 octombrie 2014