Home Cultură Și eu sunt Anson Hunter!

Și eu sunt Anson Hunter!

0
882

 

Nu am fost, conform modei, Charlie, dar sunt și rămân pentru totdeauna tânărul din acea nuvelă cu care F. Scott Fitzgerald spune totul despre tinerețe, dragoste și ratare.

Mai demult, am vrut să pălmuiesc un ziarist care a avut impertinența să se proclame – textual – mai presus de Scott Fitzgerald. Încă regret că nu i-am înroșit, cum se cuvenea, obrajii pentru așa o blasfemie. Eram amândoi într-un autovehicul care rula undeva pe la Lizeanu. Am găsit atunci mai prudent să nu dau în șofer, dar – dacă mă gândesc mai bine – am greșit.

Altădată, am auzit într-o cârciumă din provincie întocmai aceste cuvinte: „Să te ia toți dracii, Scott Fitzgerald!“. Abia ce le rostise un prieten convertit la scottism, care se confruntase cu luciditatea că fericirea – câtă a fost – a trecut și nu se mai poate întoarce. I-am dat dreptate și l-am înjurat cot la cot cu el pe domnul Fitzgerald, cel mai bun scriitor al curgerii iremediabile a timpului.

Când am văzut în „Biblioteca Polirom“ cartea Toți acei tineri triști, am ezitat. Știam istoria acestor texte – cuvinte scrise mai degrabă în epoca în care Scott aluneca, grăbit, în deznădejde, tot mai departe de cel care scrisese Marele Gatsby. Îmi era frică, frică de-a dreptul, că nu îl voi mai putea întâlni pe cel care mă fascinase până la delir cu povestirile din era jazzului. M-am temut zadarnic.

Scott era încă acolo – mai matur, poate mai resemnat, cum sunt toți înțelepții. Am trecut de la istoria unui tânăr trist la istoria următorului tânăr trist tot mai entuziasmat. Iar chiar la sfârșit – capodopera.

„Băiatul cel bogat“, textul care încheie cartea, este minunat. Are acea tușă de melancolie fără de care nici o pagină din Scott nu doare. Are acea înțelegere completă a ratării clipei când ceva s-ar fi putut schimba, dar nu s-a întâmplat, căci clipa aceea este ea însăși hărăzită ratării.

Scott Fitzgerald este – estetic – desăvârșit. Scrisul său este obsedat de frumusețe, de delicatețe, de rafinament. De ar fi numai atât! Nu e. Căci Scott Fitzgerald este și inteligent. Are o inteligență brutală, crudă, feroce, nu lipsită de cinism, care îi permite să înțeleagă direcțiile unei epoci, dacă nu ale întregii istorii. Știu că există această prejudecată: că scriitorii sunt și inteligenți. Ei bine, nu, nu sunt. Cei deopotrivă talentați și inteligenți sunt mai degrabă rari.

„Băiatul cel bogat“ e o povestire teribilă, cumplit de sinceră și de frumoasă. Îți spui – mai ales dacă abia ai trecut de treizeci de ani – așa e!, așa e!, și eu sunt Anson Hunter!

Și eu sunt Anson Hunter!, chiar dacă n-am fost niciodată bogat, chiar dacă n-am pus niciodată piciorul în New York, New York, chiar dacă nu provin dintr-o familie cu tradiție în istoria opulenței, chiar dacă…

Și eu sunt Anson Hunter, căci și eu mi-am dus – inevitabil – prietenii la altar, și eu am rămas – inevitabil – singur, și da, așa e: „socotelile pe care și le face omul pentru momentele de respiro își pierd tot farmecul dacă singurătatea îi este impusă“.

Și eu sunt Anson Hunter, și eu am iubit-o pe Paula, nici eu n-am iubit-o pe Dolly, și chiar dacă n-am urcat niciodată pe nici un transoceanic, îi știu bine tăcerile lui Anson, și înțeleg, fără greșeală, fragmentul cu care Scott îl sfârșește: „Nu cred că Anson putea să fie fericit dacă nu avea în preajmă o fată îndrăgostită de el, atrasă de tot ce făcea precum e pilitura de fier atrasă de un magnet, o fată care să-l ajute să se explice și care, poate, îi promitea ceva. Nu știu exact despre ce anume era vorba. Poate că îi promitea că pe lume vor exista întotdeauna femei care-și vor petrece orele cele mai prețioase, mai frumoase și mai prospere ale vieții lor îngrijind și protejând superioritatea pe care Anson și-o cultiva cu drag în inima lui“.

E adevărat, aceste cuvinte au fost așternute pe hârtie în iarna anului 1926, Scott publicase deja Marele și nimic, nimic, nu se mai putea schimba – acesta era destinul lui: să ajungă cel mai mare și cel mai singur scriitor din generația aceea de fii risipitori ai literaturii perfecte.

 

Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 473 / 02. 03. 2015.

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here