În primii 398 de ani de eternitate, Shakespeare a fost interpretat şi mai ales reinterpretat până când cei mai naivi (o consistentă majoritate) ajunseseră să creadă că nimic nou nu se mai poate arăta în marginea sa.

Ultimele patru secole au schimbat înfățișarea celor ce sunt, dar nimic important nu s-a modificat în esența umană. Și – așa cum au convenit, într-una dintre rarele alianțe care nu s-au destrămat, dramaturgii și spectatorii de pe planeta pământ – nu există, în teatru, nimic semnificativ despre om care să nu se fi fost consemnat deja în Hamlet sau în Othello sau în Macbeth sau în Regele Lear.

Până la Shakespeare nimeni n-a mai ajuns și nici nu va ajunge de-acum înainte și nu e nicio tragedie aici. Shakespeare e uimitor și nu de puține ori perfect, să ne mulțumim cu atât.

Se poate crede că, în chestiunea operei sale, e o aspră magie la mijloc, dar nu e. Fereastra care îi permite unui om de la sfârșitul secolului al XVI-lea să privească până la adevăr și în trecut și în viitor decurge din acceptarea netrucată a ce înseamnă omul pe pământ. Cât de mult poate să decadă? Cât se poate înșela? Ce e acolo, în adânc, dincolo de clase sociale? În cine putem crede? Ce efecte are puterea? Ce înseamnă, de fapt, că viața întreagă este o scenă? Cum se ajunge la fericire? Ce aduce lăcomia? Cum ne schimbă dragostea? Ce ne rămâne în fața morții? Care este rolul bufonului în istoria universală? Și, dacă mai îndurați, mai vechea întrebare fără răspuns: a fi sau a nu fi?

Găsesc în Shakespeare întrebările corecte – sunt aceleași ca în Biblie și alte cărți mari, doar că răspunsurile sunt de data aceasta lăsate pe mâna oamenilor. Te poți uita la Shakespeare zilnic și tot zilnic vei descoperi ceva ce ți-a scăpat.

Mă preocupă cum rezolvă alții această ecuație cu o infinitate de necunoscute. Am primit, de aceea, cu bucurie vestea că regizoarea Catinca Drăgănescu pune în scenă, la Sala Mică a Naționalului, „DISTOPIE. shakespeare. REMIX”. Marele Will într-un remix, așadar! De ce nu?

Nu sunt printre aceia care cred că legendele nu trebuie deranjate cu nicio interogație, nu mă număr printre oamenii care îl văd pe Shakespeare definitiv jucat și jucat într-o manieră unică. În definitiv, Marele Will era categoric un tip cu simțul umorului. Cred că nu i-ar fi plăcut seriozitatea absolută din jurul monumentului personal.

Nu sunt, însă, nici alături de aventurierii care îi târăsc pe clasici înspre naufragiile unei stilistici mărunte. Cu alte cuvinte, să se revizuiască primesc!, dar să se schimbe cu noimă.

Iar acest remix, cu Lear la bază, e curajos, propunând în logica jocurilor video, eternele relații dintre om și putere. Propaganda, manipularea, despotismul, trădarea – Shakespeare le știa pe toate, pentru că, dacă o să fiți atenți, sunt atât de vizibile atunci, la fel ca acum.

Acest spectacol nu se ferește însă de o tușă de degradare radicală, de descompunere definitivă, de apocalipsă, și bine face! Și în mileniul al III-lea, ca și acum patru secole, oamenii care intră în teatre păstrează convingerea că se va sfârși în curând, că omenirea pur și simplu nu mai poate continua așa. Totuși, uite, continuă.

Jocul actorilor (foarte bună această echipă cu Simona Cuciurianu, Cristina Drăghici, Crina Ene, Oana Popescu, Vladimir Purdel și Vlad Udrescu) e lipsit de inhibiții, e proaspăt, n-are nimic din paloarea monștrilor sacri care se lasă devorați de propria importanță, e viu, e autentic. Simona Cuciurianu face o Regan credibilă, Cristina Drăghici intră bine în hainele Cordeliei, dar mai ales reușește un bufon încântător, cum n-am mai văzut pe scena bucureșteană de la Dorina Chiriac încoace.

Crina Ene joacă rolul cel mai inedit și probabil cel care rămâne cel mai mult în mintea spectatorilor – rolul unui MC (MC la Shakespeare!, vă dați seama?). Oana Popescu, în toată arta ei, e o învingătoare, prezintă o completă maturitate a tehnicii, iar Vladimir Purdel și Vlad Udrescu sunt foarte talentați și, totodată, nu se feresc din a se dărui.

Și nu se termină aici. Veți mai auzi de această distopie, de acest remix, de acest Shakespeare din viitor.

Spectacolul „DISTOPIE. shakespeare. REMIX”, care se joacă la Sala Mică a Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti, face parte din proiectul 9G la TNB, proiect derulat prin Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava” care se adresează tinerilor creatori de teatru.

Programul 9G se desfăşoară la Sala Mică, spaţiu destinat exclusiv tinerilor artişti. În urma unui concurs de proiecte, la care au fost înscrise 42 de titluri, echipa de selecţie a reţinut şapte dintre ele pentru a intra în repetiţii. Programul 9G (TNB pentru tinerii creatori de teatru) este finanţat de ARCUB în cadrul programului Bucureşti 555.

 

Articol publicat în Ziarul Metropolis, 12 decembrie 2014.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentTaina
Articolul următorPianul, timpul

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here