Mă bucur de privilegiul de a fi doar un cititor care scrie prin gazete, lipsit deopotrivă de ambiții în cetatea artelor, de viciul posterității și de patima pizmuirii. De la înălțimea acestui categoric avantaj pot privi cu detașare luptele intestine ale literaților, micile inflamații ale criticilor, literatura noastră toată. Din măruntul meu turn, deloc de fildeș, salut atât apariția acestei cărți, cât și a cronicilor entuziaste scrise în marginea ei. În plus, îmi cumpăr singur cărțile, rezervându-mi dreptul sfânt la invectivă.
„MJC” (de Ion Iovan) este un volum care îl recuperează pe Mateiu Caragiale, bastardul lui Ion Luca Caragiale, un fiu mai degrabă vitreg, ostil lui Nenea, convins că descinde dintr-o familie de nobili, refuzând paternitatea comediantului (șarlatanului, vreau să zic) cu carieră în berării.
Mateiu se vedea conte, semna Mathieu Jean, era pasionat de heraldică, ahtiat după ordine, medalii, recunoaștere. Dandy redutabil, întotdeauna îmbrăcat ca un moftangiu de lux, și-a petrecut tinerețea în căutarea unei partide care să-l căpătuiască. Moșier! Boier! Măcar diplomat! Orice alt destin i-ar fi fost mult prea puțin. „Prea te crezi”, i-ar fi spus Nenea Iancu, și ar fi avut dreptate să îi spună așa. Mateiu Caragiale prea se credea.
„MJC” are două părți. În prima, Ion Iovan recuperează, totodată, o întreagă epocă istorică – de la începutul secolului XX până în adâncul Interbelicului (Mateiu Caragiale a trăit din primăvara lui 1885 până în iarna lui 1936). În cea de-a doua, scriitorul scrie un jurnal întocmai cum l-ar fi scris Mateiu Caragiale în ultimul an de viață. Însumându-le, avem, pe scurt, o capodoperă.
„MJC” este în literatura noastră o insulă. Nu coboară dintr-o tradiție și nu va iniția, cred, un fenomen. „MJC” este o obsesie auctorială a domnului Ion Iovan, scriitor. Primul (și cel mai sigur) semn că te afli în fața unui scriitor adevărat este puterea obsesiilor sale. Ion Iovan se arată obsedat de Mateiu Caragiale. Începe să gândească asemenea lui, să scrie în stilul lui, intră în hainele și în viața lui și nu mai iese până la ultimul punct.
Specialiștii numesc această lucrare docuficțiune sau o așază în trena lucrărilor din Occident în care autoficțiunea s-a demodat, lăsând loc unei ficțiuni mai subtile, despre terți, pesonalități istorice adevărate. Nu cunosc amănunte despre aceste practici. Rămân la părerea că avem de-a face cu o binecuvântată obsesie, imună la mode.
Mateiu Caragiale a înrâurit la noi, dar puțin. A scris o carte – „Craii de Curtea Veche” – pe care nu puțini, și deloc excentrici, o socotesc romanul-nepereche al literaturii române. Nu le sunt în contra, nu sunt nici de acord cu ei. Îi privește, carevasăzică.
Mateiu Caragiale, așa cum îl scrie Ion Iovan, deci așa cum a fost, era, totuși, o canalie, ca un brav Caragiale, chiar dacă din flori. Nu are nicio clipă conștiința imoralității parvenirii. Au contraire. Dumisale i se cuvine. Cere, se înfățișează, asaltează, nu renunță. Este un excepțional luptător pentru cauza trândăviei. Dacă vreți, și nu văd de ce ați obiecta, el este seniorul, iar Ion Luca Caragiale bietul bastard rătăcit printre paiațe, lefegii de duzină și republicani de ocazie. E minunată această răsucire de destin, și ea face din familia Caragiale cea mai interesantă familie din literatura română, chit că numai o familie n-au fost Ion Luca și bastardul său, întâmplat într-o mahala.
Ion Iovan îl iubește mai mult pe Mateiu, neîndoielnic, iese tare șifonat Nenea Iancu din paginile sale, și, dacă stai să te gândești un pic, trebuie că așa era acel dramaturg care se învârtea nonșalant prin popor, subtilizându-i pungășește harfele, pentru a le sublima.
Ion Iovan a scris o carte în fața căreia îmi scot toate pălăriile din garderobă. Am încheiat cele cinci sute șapte pagini nu doar cu credința că tocmai am citit cea mai bună carte românească a timpului nostru, ci mai ales cu regretul că Ion Luca Caragiale nu a apucat, totuși, să-și scrie fiul. Să fi văzut atunci comedie!
Articol publicat în Suplimentul de cultură, 23 ianuarie 2016.
