Cartea “Oamenii eternității nu se tem niciodată” (traducere din limba engleză de Ioana Filat) a fost publicată la Editura Polirom în 2014.
Dragă Shani, și sper să îmi permiți să îți spun astfel, fiindcă ești mai tânără decât mine cu patru ani, amănunt care deja mi se pare scandalos. Nu mai știu nicio scriitoare din lume care la – doar treizeci de ani – să fi cunoscut succesul dumitale în mod justificat. Așa, autoare de best-seller-uri, har Domnului, au tot existat. Dar care să știe și să scrie nu.
Dragi Shani, ți-am citit Oamenii eternității, abia întors dintr-o călătorie în Teritoriile Ocupate, cum li se spune în Israel. La mine în țară, acele locuri le numim încă Palestina.
Ziarist de presă scrisă, am călătorit dincolo de Zidul de Apărare de la Ierusalim și am adunat povești, tragice, cum altfel?, ale oamenilor care trăiesc acolo.
Am ajuns până la Râul Iordan, și m-am uitat îndelung la adolescenții israelieni care păzeau frontiera. M-am gândit la gândurile lor, dar eram foarte departe de a ști care sunt ele cu adevărat.
Mi-ar fi plăcut să privesc și spre cer, dar în Orientul Mijlociu arareori poți să privești cerul. Soarele e orbitor. Și din această imposibilitate cred că se nasc multe dintre problemele noastre, aici, pe pământ.
Mi-am amintit de prima tinerețe. În prima tinerețe am locuit și eu o vreme în Tel Aviv-ul dumneavoastră, și la fiecare pas întâlneam tineri și tinere care își odihneau armele pe genunchi. În autobuze, în trenuri, în campusul universității. Veneam dintr-o Europă care avusese naivitatea să creadă că armele sunt din trecut. Imaginea mă tulbura. Nu am servit în armata țării mele, nu știu să folosesc o mitralieră, iar asta mi se pare o binecuvântare.
Sunt cărți fără de care putem liniștiți trăi până la sfârșitul timpului. Oamenii eternității nu este dintre ele. De Oamenii eternității aveam nevoie. Această istorie a tinerelor femei care intră în armata statului Israel, fiindcă așa le-o cere timpul prezent, o moștenire a trecutului care nu a trecut. Și nu e nimic de făcut, fetele își servesc patria, așa cum și mamele lor și-au servit patria (m-a încântat acest fragment: “Când mama avea optâșpe ani, o contactau avioane prin stație. Trei ani a așteptat s-o contacteze avioane prin stație. Când o contactau avioanele din Forțele Aeriene, mama le dădea permisiunea să aterizeze. Aveau nevoie să aterizeze ca să alimenteze cu combustibil. Era într-o bază de alimentare. Era controloare aeriană. Așteptau să-i audă vocea proaspăt înăsprită de primele țigări fumate și de efortul de a ascunde cât de tânără era. Fără permisiunea ei, avioanele nu puteau să aterizeze. Aveau nevoie de ea când zburau și ea stătea în turnul de control și-și desena fețe pe brațul brun, gândindu-se la ce glume urâte poate să le toarne băiețior din bază când ieșea din tură.”)
Dragă Shani, eu cred că o carte este mare, dacă ne lasă măcar un personaj memorabil, dar tu ni le-ai lăsat pe Yael, Avișag și Lea, și nici nu știu care dintre ele m-a uimit mai mult. Probabil că Yael, da trebuie să fi fost Yael. Mi-ar fi plăcut să existe întocmai, și să o pot întâlni. Vezi bine, sunt bolnav de literatură.
Dragă Shani, și mai mult, dacă nu cel mai mult, mi-a plăcut în Oamenii eternității umorul dumitale. Ai un umor formidabil, date fiind armele din Orientul Mijlociu, sau poate că tocmai de aceea.
Am râs sau măcar am surâs în fiecare capitol, poate și atunci când nu s-ar fi cuvenit. Sunt multe teorii cu privire la rezistența evreilor în curgerea lor prin timp până la Israelul de astăzi.
Shani, și nu știu dacă asta ți-ai propus, m-ai convins că umorul a salvat acea lume, și că tot el încă o mai salvează.
Pace.
Suplimentul de cultură, 12 iunie 2017
