La ora la care eu scriu aceste rânduri, oameni umblă prin orașul în care locuiesc purtând peste căpățâni dovleci scobiți cât să li se vadă privirile și să poată respira și vorbi. Despre ce vorbesc oamenii care poartă dovleci pe cap? Dar, heeeei! E evident: despre distracție. Așa se distrează, oameni buni, oamenii toamna. E super-fun! Colcăie cârciumile de party-uri tematice. Știți câți umblă, așa, cu dovleci peste căpățâni în toată lumea asta mare? Cum să nu simți mândria de a aparține? Nu mă pot manifesta în contra distracției la om. E un drept sfânt, inalienabil, ba chiar și un indiciu al unei democrații, chiar și firave. Ce frumoasă e democrația!
De altfel, una dintre mari nedreptăți care i se face Americii e judecarea ei doar după produsele astea culturale submediocre pe care le exportă (după ce le-a importat din toată lumea cu ocazia marii migrații fondatoare). Când, de fapt, America e importantă în elită (în științe, mai ales) prin racolarea globală a inteligențelor. Știți când ne bucurăm noi că au mai luat olimpicii români nu-știu-ce-medalii-internaționale? Ei bine, concursurile alea se fac exact ca să racoleze America inteligențe. Da, da, exact ca acele concursuri de Miss pe care le sponsoriza alde J.R. Ewing în “Dallas”, ca să-și racoleze amante mai tinere și, eventual, mai puțin alcoolice decât sărmana Sue Ellen. Doar că, de data asta, uneori, cu efecte benefice asupra omenirii întregi. E bine.
America – iată unde duce demonstrația – nu e despre dovlecii ăștia de Halăuin, asta e așa, ca să se distreze și poporul universal, să dea randament la muncă, cu badge-ul de gât sau fără. Industria distracției e foarte importantă – vedeți bine –în libertate. Las, deci, oamenii să umble cu dovleci pe cap dacă atât îi duce. Dovlecii nu contează; sunt doar un efect advers al existenței oamenilor de talie aspirațională medie pe pământ. N-are niciun rost să fii în contra lor.
Şi ca să vedeți misterioasele căi ale Domnului, la ora la care dumneavoastră, doamnelor, domnișoarelor, citiți aceste triste rânduri orașul este deja împodobit pentru sfintele sărbători de iarnă. Mai e puțin și se pogoară pe horn însuși Moș Crăciun. Ho-ho-ho, va spune el pogorându-se, căci așa, nu altminteri!, merg lucrurile.
Sărbătorile vin! Sărbătorile vin! Răsună iar – minunate! – colindele, poate chiar ninge, iar focul sclipește clișeistic în șemineu. Ce poate fi mai liniștitor? Sunt îndemnat să scriu despre cum petrece familia Crăciun Crăciunul. Ei bine, nu. N-are rost să vă întristez și mai tare. Dar porți numele unei Sărbători!, mi se reproșează cu îndreptățire. Așa este, îl port, dar asta pentru că – pe vremea strămoșilor mei, vai!, bulgari – nu se cunoștea numele Grynch.
Fiindcă – previzibilă fatalitate – nu îmi plac:
a) ideea de familie (ba dimpotrivă – sunt profund împotriva acestui concept; pentru a înțelege ce părere am despre această perfectă ipocrizie a omului, căci asta este – ah! – familia, puteți citi câteva pagini din “Sonata Kreutzer” de Lev Nikolaevici Tolstoi, pagini alese la întâmplare).
b) sfintele sărbători de iarnă, indiferent cărei religii îi aparțin ele (de altfel, ca să fiu sincer până la capăt, îmi este imposibil să deslușesc rolul iernii în sine – e primul dintre anotimpurile pe care, dictator al lumii, l-aș interzice; să se dea căldură, căldură, căldură pe pământ!).
Rezumând, ca să evit sfintele sărbători de iarnă sunt gata să mă mut chiar și în triburi din țările foarte clade, să sărbătoresc acolo, cu zulușii, ce-or sărbători bieții zuluși. Sau – mai degrabă – să adopt frumoasa sărbătoare seinfeldiană “Festivus”. Cer, iată, din acest colț glossy, cu moderată disperare, “A Festivus for the rest of us!”.
Niciodată nu este lumea mai insuportabilă ca în magica lume a cadourilor. Niciodată nu devin mai agresivi vânzătorii de orice. Așadar, nu sărbătoresc nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Unul dintre motive este că nu sunt religios. Al doilea, este că – și cultural – sunt mai degrabă veterotestamentar. Nu găsesc alinare și nici nădejde în Noul Testament, ci în mai vechiul concept de „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, chiar și cu riscurile cunoscute de a umbla toți fără ochi și fără dinți, cum probabil că și merităm. Cred în cuvintele Ecleziastului: totul este deșertăciune.
Cu ocazia sfintelor sărbători de iarnă sunt – îndeobște – răcit. Am muci și febră, și așa de frumos ninge afară… Nu găsesc nimic înălțător nici în hoardele de oameni care se calcă pe cap în demența shopping-ului pentru cei – cum altfel? – dragi, nici în tăierea brazilor, nici în masacrarea bieților porci ca să facem din ei tobă și cârnați și ceafă la grătar. Dimpotrivă, aș fi de partea unei răscoale a porcilor.
În perioade din acestea de manifestare plenară a spiritului de turmă la specia om, ce să spui? Că nu ai ce să mai spui. Trebuie să înduri și să taci. Probabil că – până la urmă – despre asta e și vorba: de asta ne-a lăsat bunul Dumnezeu, drăguțul, pe aici, ca să îndurăm decembrie-le, doar așa putând constata adevărata valoare a timpului în care lerul – aleluia!, aleluia!, slavă Cerului! – nu mai e ler, orice va fi însemnând și asta.
Articol publicat în revista Unica, decembrie 2015.
