Ea este Mihaela. Mihaela are treizeci de ani și cinci copii. Ea nu a terminat nici clasa I. A rămas de trei ori repetentă, apoi a renunțat la școală. Ea nu și-a pus pe facebook îndrăgitul hashtag #37lasută, deși ar avea tot dreptul. Nici ea nu și-a bătut niciodată copiii.

Mihaela: o femeie care știe ce vrea. Credit foto: Andrei Lupu
Mihaela: o femeie care știe ce vrea. Credit foto: Andrei Lupu

Mihaela Ioniță are treizeci de ani și cinci copii. Ei sunt toți: Marius, Violeta, Sorin, Ștefania, Cristi (primii trei sunt la școală, cei mici sunt de grădiniță, dar nu i-a dat la grădiniță, fiindcă atunci când a fost să-i înscrie i s-a spus că nu mai sunt locuri). Alți copii nu mai face. Dar să vă povestim cum a fost. 

Mihaela locuiește acum, cu soțul (care e român), pe o stradă unde sunt și români, și țigani. Coabitează pașnic. Țiganii de aici își spun țigani românizați, pentru a se deosebi de țiganii din țigănie, care nu agreează să se amestece cu românii. Vor să stea în legea lor.

Mihaela n-a locuit mereu aici. S-a născut, nu departe, la doar câteva străzi, dar dincolo de o graniță, care există, deși nu e consemnată nicăieri oficial. Vine dintr-o familie cu șase fete. Când voiau să se ascundă de ele, părinții vorbeau în limba romani. Pe fete nu le-au învățat. De ce? Nu știe de ce? Ridicăm o posibilitate: ca să nu fie discriminate în viață, fiindcă sunt țigănci? Mihaela râde zgomotos de o asemenea ipoteză, fiindcă “oricum se vede”. Ea este, într-adevăr, foarte brunetă.

Mihaela n-a terminat nicio clasă. Nu i-a plăcut la școală. A rămas trei ori repetentă în clasa I. Toate surorile ei au terminat opt clase. Mihaela – nimic! Suntem consternați, fiindcă Mihaela are o privire ageră, de om indiscutabil inteligent. De ce a pățit ea treaba asta? Răspunsul este că nu putea să stea trează la primele ore ale dimineții. Pur și simplu, nu putea. Ajungea la școală și se culca.

Mihaela e – cum s-ar spune – ciubotăreasă, s-au ocupat în neam cu pantofii. Dar ea nu știe meseria asta, și nici părinții ei n-au practicat-o, au muncit prin fabricile României comuniste, pe la Semănătoarea, mai ales. Atât știe: că într-o zi, la masă, tatăl le-a spus “noi suntem ciubotari” și așa a rămas.

Mihaela n-a auzit de complexa diviziune a muncii la țiganii tradiționali, ea n-a văzut în viața ei un fierar, acum aude prima oară în viață că oamenii chiar primeau nume în funcție de meseria pe care o practicau. Râde aflând una ca asta. Nu s-ar fi gândit.

Botezul  

Mihaela nu e cununată cu bărbatul ei și nici copiii nu îi are trecuți pe numelui lui. Au învățat-o ai ei, să îi țină pe numele său, căci poate el o lasă, fiindcă nu e țigan, și nu se știe niciodată. Acum, spune ea, așa ceva nu se mai poate întâmpla. Cine își mai lasă nevasta după o viață împreună și cinci copii? Îi spunem că s-au mai văzut cazuri. Mihaela râde și ne anunță că și dacă ar fi părăsită, s-ar descurca, ar merge mai departe. Se simte stăpână pe ea, dar nu crede ea că, vreodată, Gabi… N-are cum.

Bărbatul nu e acasă toată ziua decât duminica. Muncește pe șantier, cu ziua. S-au luat din dragoste când el avea șaptesprezece ani, iar ea – optsprezece.

Unde s-au cunoscut? Mihaela se întoarce brusc pe călcâie, întinde un deget și spune: “Colo-șa, în capu’ străzii. Era un botez.” Și la botezul acesta participa și tatăl Mihaelei. Chefuise bine. Ea a zis că se profite puțin de treaba asta, fiindcă o țineau din scurt, nici până la pâine nu o lăsau singură, îi dădeau un nepot să-l țină de mână, să-l aibă cu ea. „Uite așa mergeam, cu puradelul peste tot”. Puradelul era un copil de-al unei surori mai mari.

Mustang

Urmează secvențe desprinse din filmul de cinema “Mustang”, poate l-ați văzut, e un film nou, turcesc, despre viața a cinci surori care nu se pot bucura de libertate în mileniul al treilea.

Mihaela  și surorile ei spălau rufe, de mână. Când a aflat că e rost de ieșit din casă fără privirea severă a tatălui, Mihaela a prins a spăla cu sârg.  A spălat o oală de rufe, apoi s-au spălat ele, fetele, apoi ei i-au dat sarcina să spele băieții, copiii surorii celei mari. Parcă nu se mai termina!

Acum, de ce să ne mintă, Mihaelei îi cam plăceau băieții. Ar fi vrut șansa să aibă unul căruia să îi spună “al meu”. Pe viitorul ei bărbat nu-l cunoștea, dar el o plăcea.

Surorile o păzeau cu strășnicie pe Mihaela, mai ales că, nefăcând școală, era cea mai vulnerabilă, sau cel puțin așa credeau ele. O prietenă de-a Mihaelei – Laura – le-a făcut vorbele, lipeala cum se zice în Giulești Sârbi, și nu doar acolo.

În primă instanță, fata noastră nici n-a vrut să audă de posibilitatea unei întâlniri. Mai exact, i-a spus prietenei: “Pleacă, fă, d-acilea cu spălăcitu’ tău! Nu vreau”. El însă a vrut. A tot vrut, a făcut el ce-a făcut și i-a smuls o primă întrevedere pe un deal, unde multe episoade romantice s-au întâmplat. Tot prin intermediul prietenei, care s-a adresat Vasilicăi, una dintre surorile Mihaelei.

–         Vasilico, o lași pe Mihaela până în deal, să stau și eu zece minute cu gagică-meu?

–         Cu care –  zice Vasilica –  cu gagicu tău sau cu a lu’ Mihaela?  (râsete generale printre fete) Hai, fă, bine. Mihaelo, în zece minute ești în casă!  

Zece minute, pe ceas, deci. Acolo, în deal, curtenitor, băiatul i-a sărutat mâinile. Dar nici asta n-a dat-o gata pe Mihaela. Ne povestește cum a fost, întocmai: “ ’Bună seara’ – el, ‘bună seara’ – eu! Îmi ia mâna, îmi pupă mâna. Îi zic: ’ce băiat civilizat ești, trăiți-ar familia ta!’”. Tânărul a început a plusa: arăți bine, ești frumoasă, ce dacă ești brunetă… Ea, însă, se ținea tare: “Așa este, dar eu nu pot să te înghit, îmi pare rău de tine”.

Azi așa, mâine așa, abia-abia s-a băgat în combinație. Mihaela crede că la mijloc era și frica de părinți, că avea frică de părinți: dacă o va vedea cineva, dacă o va pârî cineva, ce va crede tatăl ei?

Tradiția

Iar părinții Mihaelei nu l-au plăcut fiindcă era român. Așa că au cam fugit. Le-a spus că se duce în parc cu el și parc s-a făcut. Le-a acordat refugiu cea care avea să-i devină cumnată. Cert e că venise vremea să se iubească. Dar Mihaela nu voia, că nu voia ea, na. S-ar cam fi întors de unde fugise.

Între timp, vâlvă mare în Giulești Sârbi! Se dusese vorba că fata dispăruse de acasă. Ăsta e caz grav de tot. Așa se face că o mare povară a fost așezată pe umerii băiatului.

“Cumnată-mea îl înghesuia: Gabi, ce faci, mă?! Ai făcut ceva cu fata?!”. Al meu: Păi nu vrea!. Cumnată-mea: Treaba ta, dar vezi că țiganii sunt puși rău de tot pe tine. A fost o seară foarte complicată. Căci țiganii, hai, au acceptat că s-a dus fata cu el, dar voiau să vadă cămașa de noapte, cearceaful!, să fie totul conform tradiției.

Numai că între Mihaela și bărbatul ei nu se întâmplase încă nimic. Tânărul era prins între ciocan și nicovală. Cine l-ar fi crezut că actul nupțial nu avusese loc? Și uite așa, cu zvonurile tot mai întemeiate că vin țiganii și reclamă cămașa de noapte, sub o presiune deosebită, s-au iubit și trupește: “Până la urmă, vrei-nu vrei, am făcut-o, asta e.”. Ea a rămas la cumnată acasă, el a venit cu cămașa, a prezentat-o. Era bine.

Cercetașii  

Țiganii însă au cerut să vină înapoi și fata, dar el n-a vrut să o aducă, fiindcă se temea că o vor opri acolo. Ai ei voiau ca ea să locuiască alături de ei, au încercat să-l înduplece, să-i spună că e nefolositoare: “Nimic nu știe să facă, nu știe să spele, nu știe să calce, nu știe să facă mâncare, fata mea stă numai în casă. A stat cu nepoții. Ai copii de crescut? Că îi crește, nu e problemă. A, n-ai…”. Dar bărbatul ei o iubea cu adevărat, n-a cedat. Soacra Mihaelei i-a ținut partea: fiecare la casa lui, așa e normal! Așa au și ajuns să locuiască aici, într-o casă pe care părinții soțului ei au luat-o tot cu chitanță de mână, pe la începutul anilor 2000.

Între timp, socrii  Mihaelei s-au prăpădit, și casa (patru camere, cu bucătărie cu tot) e pe numele celor care le-au vândut-o, oameni cu stare care acum stau pe la Piața Crângași. Nici ea, nici bărbatul ei nu au adresa din cartea de identitate aici. În buletin, ea locuiește cu părinții, iar el are doar o foaie temporară de identitate, cu adresa în altă parte.

Cu timpul, și părinții Mihaelei au învățat să-și accepte ginerele: “Era el român, dar dacă eu mai stăteam pe la mama venea la copiii lui, cu banană, cu biscuiți, se îngrijea de ei, n-aveau ce să-i reproșeze”. Acum, o bate gândul să se ia cu acte, să intre automat copiii pe numele bărbatului.

Mihaela recunoaște că de mare folos i-a fost soacra, cu ea au făcut copiii lecțiile. Venea soacra de la muncă, de unde venea ea, scria cu ei, desenau, îi ajuta la teme: “Cu mine nu învățau nimic, ăsta e adevărul.”

Copiilor le place la școală. Despre Marius, primul născut, profesorii spun că e deștept. Sorin e mai zvăpăiat, nu prea se ține de carte. Și în tot contextul acesta, punem inevitabila întrebare: ce ar vrea ea, Mihaela, “să se facă” copiii ei? Răspunsul este: „fix ce vor ei!”.

Mihaela n-a făcut cursuri de parenting, n-a citit nicio carte de specialitate, nici măcar un articol de revistă. Ea se bazează exclusiv pe acel bun-simț al omului care nu se bagă în viața altuia, nici măcar a copiilor săi.

Fiica ei cea mare, Violeta, a anunțat deja că vrea avocată. “Fă-te, mamă, avocată”, i-a spus Mihaela. Cât despre Marius, el e deja cu cercetașii. “Cu cercetașii?”, întrebăm. „Da, cu cercetașii, dar ce-or fi ăia nu știu. Nu pot să-mi dau seama deloc.” Nu spulberăm misterul.

Copiii merg la after-school, la Muzeu. Le place. Acolo a mers și Mihaela mult, a vorbit cu alte femei despre viața lor de femei, au învățat-o să-și facă un CV, i-au căutat loc de muncă pe internet. A găsit la o scară de bloc – femeie de serviciu în oraș. A stat acolo doar patru luni.

Căci s-a întâmplat necazul de a murit și socrul Mihaelei, la niciun an de la moartea soacrei. Și nu mai are cu cine să lase copiii. Trebuie să îi ducă și să îi aducă de la școală. Socrul n-a vrut să meargă prin spitale, să se caute. Era bătrân, avea și o pareză, avea și epilepsie (“epedepsie” –  îi spune femeia). A făcut două crize cu copiii mici în casă.

Cu o săptămână înainte să moară, bătrânul a spus: “N-apuci tu să faci pomana de un an a lu’ soacră-ta, că eu mă duc.”. “Hai, bre, fă-mi și matale surpriza, că și-așa n-avem de niciunele”, i-a spus Mihaela. A fost ca el.

Maternitatea

Mihaela nu va mai avea copii. A și întrebat-o o doctoriță: “Ia zi, mai faci puradei?”. I-a zis: “Lăsați-mă, doamnă, în pace. Gata!” Când l-a născut pe cel mic, și-a luat inima-n dinți și i-a zis domanei doctor: “Ce pot să fac și eu ca să nu mai rămân deloc gravidă? Pastile d-alea am luat și uite că tot am făcut…”. E drept că nici anticoncepționalele astea nu prea le-a luat Mihaela în fiecare zi, cum se iau ele. A uitat două zile și atunci s-a întâmplat.

Soluția care i s-a propus a fost să i se lege trompele. Bărbatul a venit un pic mai cinstit la spital, de bucurie că are băiat. Doctorița l-a luat într-un aparte: domnule, semnează aici. Dar el n-a vrut: “Cum, doamnă, eu dacă peste zece ani mai vreau să îi fac un copil lu’ nevastă-mea, cum fac?”. Mihaela se uita așa la el: “Nu-ți ajunge, mă, avem cinci puradei…”. Atunci și-a chemat soacra la Maternitate. Aceasta și-a luat ea fiul mai tare și l-a convins să semneze acolo, că e de bine. A “însemnat”.

A fost un pic abătut: “Dar de ce ai făcut tu, Mihaela, chestia asta?”. “Ho, nebunule, ajung cinci! Să fie sănătoși ăștia, că-s destui”. Și uite că a avut noroc, n-au avut probleme de sănătate. Mihaela vrea să le ofere lor totul. Nu i-a atins niciodată, nici când cel mai mare a dărâmat vitrina cu totul, de s-au spart toate cele din ea. O palmă nu i-a dat. A și certat-o bărbatul: “Băi Mihaela, nu i-ai dat și tu o palmă?”. Mihaela a răspuns franc, așa cum o cunoașteți deja: “Ce-ai, mă, a înnebunit la cap? Cum să dau în copil?”.

“Își mai bat părinții copiii prin Giulești Sârbi?”, întrebăm. “Omor!”, ne spune. Dar bărbații își bat nevestele? Au fost cazuri de le-au alergat cu cuțitul pe stradă, aflăm. La Mihaela acasă nu-i așa, e armonie, chiar dacă există dispute, inevitabile, ca în orice trai în comun. Mai ales că ea e “rea de gură, mă iau în gură cu oricine, și cu al meu, îmi țin partea.” Dar se iubesc. Istoria lor e una fericită.

Când tocmai ne face această mărturisire, de peste un gard se ițește capul lui Nea Costică, vecinul. Aduce un pic cu CTP-ul, ziaristul. Pe drum trece, agale, o Dacie. Nea Costică iese, încetișor, din curte, se uită la noi, și intră înapoi în curte fără să zică nimic.

Cartierul nu arată, totuși, chiar cum ar vrea Mihaela. Pe stradă e jeg, nu sunt coșuri de gunoi, dacă vrei să iei un taxi din Crângași, nu că ar avea bani să ia, dar ne spune așa, ca situație, nu te aduce nimeni: „Păi, ce ar zice? Ar zice: unde ne duceți, trăi-v-ar familiile voastre, vrei să fac varză mașina? O plătești tu?”. Seara, îi place să se uite pe Acasă TV, la seriale care ilustrează viața țiganilor. Personajul ei preferat este State. Copiii n-au computer în casă, au avut mai demult, știau să intre pe el, să umble. Acum, computerul a fost vândut.

Mihaela nu are nicio fotografie cu ea de când era copil. Copiii ei au, dar sunt în niște sertare, nici nu mai știe pe unde. Au avut și aparat de fotografiat, și plăcerea tatălui lor era ca duminica să îi tragă în poză.

Altfel, viața, cum să fie? Vara se mai ascultă o manea, copiii ei n-au voie să dea cu mingea în porțile vecinilor, dar nepoții vecinilor dau cu mingea în poarta ei, și trebuie să tacă, fiindcă ea nu e româncă.

Al ei are plăcerea să dea muzica tare, la maxim, au mai fost neînțelegeri din pricina asta, dar s-au rezolvat fără să se lase cu plângeri pe la Poliție. S-au înțeles omenește. Prin vecini se ascultă mult muzică moldovenească. Mihaelei îi place și asta, de ce să nu-i placă? Și viața trece.

 

Întâlnirile cu oamenii din Giulești Sârbi au fost facilitate prin proiectul “Grup Local de Inițiativă pentru dezvoltarea comunității Giulești Sârbi”. Le mulțumim, pe acastă cale, pentru sprijin, și prietenilor de la Muzeul Culturii Romilor și de la Asociația RomanoButiQ. 

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns la Salutări din Giulești Sârbi: povești nespuse cu oameni adevărați (episodul 3) – Tanța | Andrei Crăciun Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here