Filmul Rush n-o să fie niciodată vreo capodoperă, dar e un bun film de cinema.
El vine la timpul potrivit, când Formula 1 deja nu mai interesează decât pe fanaticii previzibilului. Şi nici măcar despre sport nu e. Nu e. Legenda lui Lauda, cel care a ars de viu pentru a reînvia mai smerit, mai uman, cum şi legenda lui Hunt, care a trăit cum a condus, nebuneşte, şi a murit de tânăr, după ce îşi băuse ficatul şi abia ceruse în căsătorie o nouă femeie, legendele acestor doi piloţi întrecându-se, detestându-se, având nevoie unul de celălalt trebuiau ecranizate şi e bine că au fost ecranizate aşa.
Se va spune că filmul are ceva de melodramă, ceva de telenovelă, o formă primară de sentimentalism. Şi ce dacă are? Cinema-ul nu e numai artă, cinema-ul e, mai ales, cultură populară, cinema-ul e şi clişeu, oamenii merg la cinema ca să vadă eroi, să creadă în ei, şi să se întoarcă apoi, dacă se poate, alţii, la vieţile şi la slujbele lor, de cele mai multe ori mizerabile. Oamenii se duc la cinema ca să viseze. Rush nu le ia acest drept.
Când insuportabilul profet Jeremy Clarkson le-a spus celor din Marele Circ să mai lase să moară un pilot-doi pe an pentru a reînvia Formula au spus că nu e corect politic şi l-au făcut de nebun. Nu era. Clarkson înţelesese evidentul: de aceea au fost veneraţi piloţii, de aceea aveau cele mai frumoase fotomodele, de aceea erau zei. Ei flirtau cu moartea. Filmul lui Ron Howard (să ne asumăm această formulă stupidă, deşi un film nu e niciodată doar al regizorului său, niciodată) redă demnitatea acestei idei elementare.
Da, aici e centrul lui de greutate: în această capacitate de a pricepe intimitatea cu moartea. Cine a fost mai mare: Lauda sau Hunt? Statisticienii ştiu răspunsul, e evident. Rush nu-l dă. Cine? Lauda care a ars aproape murind, dar şi care s-a retras când riscul de moarte era prea mare? Sau Hunt? Golanul simpatic, risipitorul, cel care şi-a condus, cu atâta măiestrie, viaţa înspre tragic?
Şi aşa, fără să spună, lăsându-te să-l iubeşti când pe Lauda, când pe Hunt, pe unul pentru ce avea mai bun, pe celălalt pentru ce avea mai rău, pe Lauda pentru echilibru, pe Hunt, vanitos până la prăbuşirea în mizerie, pentru orgoliul, pentru nonşalanţa cu care îşi etalează geniul, şi, fireşte, pentru cum îşi bate joc de acest geniu, pentru pumnii pe care îi dă în gura reporterului care-i insultă rivalul (cine mai face, azi, aşa ceva?), pentru valul de poezie în care parcă trăieşte, Rush ajunge un film care va rămâne.
Detest marketingul. Detest filmele făcute ca să satisfacă directorii de marketing. Poate că şi Rush îşi plăteşte tributul pentru această religie defectă a zilelor noastre, fireşte că încearcă să stoarcă emoţii, deci bani, din patrimoniul comun de amintiri al spectatorului care ştie că a existat viaţă înainte de Senna, deşi n-a mai existat după el. Răspunde şi Rush unor indicatori de consum, dar cumva reuşeşte să nu răspândească lumina modestă a filmelor făcute după dictare. Are în el acel romantism, deşi facil, al începuturilor, al unei vârste de aur iremediabil duse, până la urmă, aşadar, al unui timp definitiv trecut. Da, asta este: Rush e frumos ca timpul trecut.
Articol publicat, în premieră, pe platforma media premium România de la zero.
