E probabil să îl știți pe Ovidiu Niculescu din filmele de cinema. El este chelnerul din „Filantropica”, „nu-mi spuneți asta, vă rog eu frumos, nu-mi spuneți asta (…), de ce vrei, domnule, dumneata să mă superi pe mine?”), el este „Leon” din „Restul e tăcere”, da, el e Le-on! Îi place lui Nae Caranfil să-l bage în filme, și dacă nici Nae nu știe actorii, nimeni nu-i mai știe. E bun Ovidiu Niculescu. Dacă acceptați paradoxul, este poate prea bun. O să explic.
L-am văzut, într-o duminică, seară, la Teatrul de Artă din București. Știți ce sentimente mă leagă de acest loc. Nu insist. Juca în „Ruleta rusească”, o adaptare fabuloasă după „Norul cu pantaloni” de Vladimir Maiakovski. Nu e chiar un spectacol de teatru. E, mai mult, un performance cu muzică live (excelenți în rolurile lor, deloc oarecare, băieții de la Trupa Veche – fosta Vama Veche, cea fără de Tudor Chirilă și Eugen Caminschi), performance care devine, când și când, un stand-up comedy la care oameni din sală sunt invitați să participe (din fericire, chiar un copil a fost ales, spontan, într-un rol secundar – în rolul lui Dumnezeu).
Ovidiu Niculescu este un actor uriaș, care nu cunoaște limite. Chiar nu le cunoaște. Are o voce cum n-ați fi bănuit-o, e profesionist la chitară, cântă versuri antologice, duce, așadar, fără probleme un show ca „Ruleta rusească”. La urmă, a retezat aplauzele justificând, foarte omenește, că îi e foame. Cam așa stă treaba cu Ovidiu Niculescu.
Personajul, poetul, nebunul
Nu e o meserie. E o pasiune. Văd, îndeobște, patru-cinci piese de teatru pe săptămână. Cam știu actorii din orașul acesta. Îi studiez curios, cu invidie, firește. Sunt mulți actori buni în orașul acesta. Puțini însă sunt capabili să țină așa o sală în mână. De obicei intră în transă, privirea li se pierde, își joacă rolurile fără greșeli, dar redevin ei abia la sfârșit, la aplauze. Ovidiu Niculescu nu e așa. Am stat în primul rând, chiar în fața sa. Nu i-am văzut niciodată ochii aceia care anunță intrarea într-o altă dimensiune. Ovidiu Niculescu rămâne, în corpul spectacolului, el însuși.
Nu devine, decât foarte rar, ba chiar foarte greu, Maiakovski, personajul, poetul, nebunul, iar asta este – ar scrie specialiștii – rău. Nu le dau dreptate specialiștilor. Desigur, mi-ar fi plăcut și mie să văd o piesă de teatru cu un Maiakovski mai autentic, așa cum a fost – de un incurabil tragism (în context, glumele personale, chiar și foarte bune, Maia Morgenstern, păzea, s-a născut o nouă stea!, par excesive).
Întâmplarea face ca tocmai Maiakovski să fie și unul dintre poeții mei preferați din secolul de curând încheiat. Mă copleșește legătura sa cu suferința, mă tulbură accesul direct la inima lucrurilor, cum nu le e dat decât câtorva aleși într-un mileniu.
Nu mă deranjează credința sa în comunismul timpuriu. Dimpotrivă. Un om cu inima lui Maiakovski nu putea fi decât un naiv, un idealist, un comunist, un convins, așa cum un om cu inima lui nu se putea decât sinucide, fiindcă n-a inventat, nici el, trandafirul.
Desigur, e posibil ca el să fi fost ucis, aici istoricii, și nu doar cei ai literaturii, încă dezbat, dar risipirea sa în așa versuri tot poezie adevărată, deci sinucidere, e.
Ce este sufletul rusesc
Îi găsesc spectacolului acesta o calitate pentru care, câte sunt, toate neajunsurile sale pot fi ignorate. Vorbește despre poezie, despre poezia lui Maikovski!, într-un oraș murdar ca acesta, într-un timp atât de greșit ca acesta. Ovidiu Niculescu își pune jocul, își pune muzica în slujba acestei idei, iar asta, mie, mi se pare minunat. Desigur, cei limitați nu vor înțelege frumusețea acestui mare personaj, acestui poet, acestui nebun, acestui rus care se îmbăta în fiecare seară și o lua razna. Îi privește.
La Ovidiu Niculescu, apreciez, mai ales, aplecarea spre nebunie, el nu joacă liniștit, prudent, burghez, nu, el își trăiește arta, ca să folosesc o comparație dintr-o piesă pe care o cântă sălbatic, deci sincer, ca soldatul scăpat din război.
Ca să promoveze acest spectacol, în prezentarea disponibilă spectatorilor se face referire la un citat din Ivan Alekseivici Bunin, primul scriitor rus laureat al Nobelului pentru literatură, în 1933: „Sufletul rusesc este ca lemnul din care se fac și bâte și icoane”. Totodată, Ovidiu Niculescu poate să spună aceste cuvinte decisive: „Ruleta Rusească şi Teatrul de Artă Bucureşti m-au făcut să mă regăsesc şi să-mi asum, în sfârşit, un drum pe care l-am simţit mereu şi care m-a aşteptat destul”.
Am păstrat pentru sfârșit o observație. Se remarcă, iată, în „Ruleta rusească” o evidență: de fiecare dată, de mii de ani, Barabas este cel preferat de mulțime. De aceea, la fel ca Sebastian, fratele meu, n-am încredere decât în alegerile omului singur, dar în ele am foarte multă încredere.
Vor trece anii și, abia la final, desigur, atunci!, lui Maiakovski i se va face dreptate.
Ziarul Metropolis, 3 martie 2014