Radu Sergiu Ruba este poet, prozator, traducător şi este orb. Suntem în Bucureşti, pe Vatra Luminoasă, în cea mai blândă dintre toamnele noului mileniu, norii aleargă pe cer şi din când în când, deşi tot mai rar, plouă, tinerele poartă deja mantouri şi se uită la frunzele care mor. E ceva în frunzele care mor. E atâta frumuseţe în lume, domnule Ruba, atâta frumuseţe!
Acum sunt 23 de grade la umbră şi nu trece nimeni pe stradă. E pustiu. Cât îl aşteptăm pe poet, ne lăsăm animaţi de emoţii baroce, ne predăm nostalgiei, ba chiar ne rătăcim privirile, aşa, fără niciun scop. Ştiţi, e bine să fie toamnă, să aştepţi un poet orb şi să vezi. Uite: o tonetă de bilete RATB păstrează, încă păstrează, chipul lui Ioan Gyuri Pascu, de pe vremea cartelelor Connex! Gyuri Pascu, domnule, extraordinar!
Radu Sergiu Ruba conduce Asociaţia Nevăzătorilor din România, a atins cu mâna milioane de pagini, citindu-le. Este, poate, cel mai cult om cu care ne-am întâlnit de luni de zile. La bază este profesor de franceză, dar este ceva fals în fraza asta. Mai cinstit ar fi să scriem că meseria poeţilor este poezia şi gata.
Am venit la Radu Sergiu Ruba să ne spună cum s-a schimbat totul, ţara, lumea, în ultimele decenii. Vine poetul. Coboară din maşină, îşi impune cu naturaleţe autoritatea, un tânăr îi întinde braţul, Ruba, seniorial, îl acceptă, urcăm treptele spre biroul său. Ce imagine: păşim în urma unui poet orb, pe nişte scări, într-un fel de întuneric, iar dincolo, în parc, se revarsă o alee pustie sub un cer cu nori care abia dacă îşi mai ştiu rostul.
Poetul nu greşeşte nicio treaptă, deschide apoi uşa biroului, cu o cheie, şi nu face nicio mişcare precipitată. Noi niciodată nu am reuşit să ne deschidem uşile aşa! Radu Sergiu Ruba ne fascinează, parcă e un personaj din Márquez, şi el ştie că e aşa. Se aşază, zâmbeşte, ce facem, nu începem?
Domnule Ruba, am venit la dumneavoastră fiindcă, pe vremea Cenaclului Universitas, obişnuiaţi să citiţi mult după ce venea femeia de serviciu şi stingea lumina şi…
Ei, aia a fost o bombă! A rămas în legendă!
Am venit să ne spuneţi ce noi n-am văzut sau nu mai ştim să vedem.
Cum să vă spun… are poetul Paul Vinicius un text în sensul acesta: „Ceauşescu a stins lumina fără să-l poată tulbura pe Ruba”.
Aţi orbit la 11 ani. Mai ţineţi minte culorile?
Ţin foarte bine minte culorile.
Dacă v-am ruga să ne descrieţi culoarea albastru ce ne-aţi răspunde?
În primul rând că niciun fel de culoare n-o pot descrie decât prin comparaţie – asta e limpede. Culoarea albastru are o luminozitate mai mare decât celelalte culori, decât violetul sau roşul. Roşul are o energie, o emisie termică, să zic aşa. Dar albastrul e mult mai luminos decât altele şi de albastru se leagă nişte repere majore cum ar fi cerul sau marea, marile vastităţi, infinitul.
Care este culoarea dumneavoastră preferată?
Albastrul, bineînţeles.
Este o toamnă superbă şi nu o puteţi vedea. Ca orb mai e cum mai e, dar ca poet… Natura are, să ştiţi, şi alte modalităţi de transmitere a stării în care se află decât cele care ţin pur şi simplu de imaginea vizuală. Miresmele! Toamna are miresmele ei care, normal, o identifică şi-ţi dau o anumită stare. Dar vreau să vă spun un lucru pe care nu cred că l-am mai spus. Eu nu sunt foarte afectat că la ora actuală nu văd; am fost apăsat de asta în copilărie, cam un an, doi. Dar mai târziu n-am mai fost afectat, m-am mulţumit cu ceea ce eram şi aveam şi m-am descurcat cu ceea ce posedam. Cam aşa păţesc majoritatea nevăzătorilor – nu-şi bat capul cu probleme de genul ăsta, ci cu ceea ce au de făcut. Nu am regretat niciodată că nu am văzut frumuseţea femeilor mature. Dar dacă e ceva ce am regretat e că nu am mai văzut natura. Pentru că în copilărie eu am crescut într-un sat pe malul Văii Măriei şi apoi pe malul Someşului. Am văzut şi Bucureştiul în copilărie şi pot să spun că lumina Bucureştiului e specială faţă de lumina Clujului, spre exemplu. E mult mai intensă, mai albă, în timp ce la Cluj lumina e mai de miere. Spun lucrurile astea în detaliu după ce mi le-am sedimentat în memorie. Vă spuneam că nu am regretat niciodată că nu am văzut frumuseţea femeilor mature sau tinere. Pentru că frumuseţea fetiţelor de vârsta mea am văzut-o. La un moment dat, când îţi reprezinţi figurile femeilor, se suprapun asupra lor figurile fetiţelor. Soţia mea îmi spune uneori …
Este văzătoare soţia dumneavoastră?
Da, este văzătoare şi arată şi foarte bine.
De unde ştiţi că arată foarte bine?
Cum să nu ştiu cum arată soţia mea?
Sunteţi orb!
Sunt, dar ştiu, cum să nu ştiu? Soţia îmi spune câteodată „Cât de mult aş vrea să mă vezi!”
De cât timp sunteţi căsătorit?
De 20 de ani.
Cum v-aţi cunoscut soţia?
A! Asta n-o mai spun.
E secret?
Nu! Este o poveste chiar spectaculoasă, dar, lasă, c-o scriu eu.
Într-o poezie scrisă de dumneavoastră spuneaţi că vă îndrăgosteaţi de voci.
Inevitabil. Am făcut în poezia „29 februarie – Jurnal” mărturisirea cu vocile de la radio. Însă nu de voci m-am îndrăgostit eu cu prioritate, ci de un anumit comportament, de o atitudine. Atitudinea unei femei frumoase se poate descifra imediat, fără să o vezi. Dacă sunt atent la expresia ei, dar nu numai la cea vocală, ci la ceea ce ţine de o anumită atitudine, pot să-mi dau seama imediat când e vorba de o femeie frumoasă. Întrebaţi-mă de ce!
De ce?
Pentru că femeile frumoase sunt mai degajate în exprimare, sunt mai libere. Nu sunt niciodată excesive, nu ţin neapărat să ocupe spaţiul. Ţin să ocupe spaţiul liber acelea care sunt voluntare şi care au ceva în minus, care au un defect de frumuseţe, fie că nu sunt complet frumoase, fie că ar vrea să fie altfel. În timp ce femeia frumoasă are un mod extrem de tandru de a se raporta la realitatea imediată, o discreţie care înseamnă totuşi o prezenţă.
Student eminent, dar orb, la Litere. Vă iubeau studentele?
Erau mai degrabă curioase.
Păreţi fericit, domnule Ruba.
Nu! Sunt binedispus, nu sunt fericit.
De ce sunteţi binedispus?
Păi, mă binedispune conversaţia cu voi.
Dar de ce ziceţi că nu sunteţi fericit?
Cum să spun, e un cuvânt aşa de mare „fericirea”. O să citească interviul contemporanii şi mai ales ăia care suferă de politicomanie sau îi înjură pe politicieni şi o să-şi imagineze că sunt de o fericire iresponsabilă! „Ia uite, când toată lumea este iritată şi preocupată, numai ăsta e fericit!”
„Îmi tot băgam degetul pe sub lentilă să văd dacă iese lacrima”
Vrem să ne spuneţi cum „a văzut” un orb România ultimelor decenii. Sunteţi născut în 1954. Anii ’60?
A fost bine, iar eu, probabil având o sensibilitate mai mare la capitolul mesaj vorbit, am resimţit o zonă foarte relaxată după moartea lui Gheorghiu-Dej. La moartea lui Dej, ne-au obligat să fim trişti şi să plângem, ceea ce eu nu puteam. Era, deci, primăvara lui ’65, când noi ne bucuram că mergem acasă în vacanţă de la internatul şcolii din Cluj, şi zbang!, atunci moare Gheorghiu-Dej şi toată lumea era obligată să fie tristă. Când am ajuns acasă, am fost dus de mama mea într-un loc amenajat, o instituţie, nu mai ţin minte care, unde exista un televizor, şi toţi cei prezenţi erau obligaţi să plângă. Cumva, îmi dădeam seama că este şi datoria mea să lăcrimez puţin. Pe atunci purtam ochelari negri, mai vedeam foarte puţin, şi îmi tot băgam degetul pe sub lentilă să văd dacă iese lacrima. De unde, nu ieşea nimic! Mă plictiseam îngrozitor!
Cum s-a întâmplat recent şi la moartea liderului din Coreea de Nord.
Nu ştiu cum a fost acum, dar eu am fost foarte afectat de tezele din iulie ale lui Ceauşescu din 1971 – aveam doar 17 ani – pentru că ascultam foarte intens radio pe vremea aceea, iar Radio România avea enorm de multe emisiuni culturale. Ca orice nevăzător care îşi face cultura şi din citit, dar şi din auzit, mai ales pe linie radiofonică, am fost extrem de revoltat de faptul că acele emisiuni au fost scoase imediat după vara lui ’71.Am scris, sub pseudonim, dar am scris protestând!, la „Europa Liberă”. Am dat scrisoarea unei turiste care pleca în Ungaria de la Satu Mare. Scrisoarea a fost culeasă din poşeta ei, la frontieră, la primul control. M-a căutat Securitatea timp de trei luni şi m-a găsit.
Ce-aţi păţit?
M-au speriat foarte rău. M-au pus să dau declaraţii peste declaraţii. Noroc că am avut dintotdeauna o memorie bună şi nu mă încurcam. M-au obligat să şi fumez la un moment dat, dar cum eu nu eram fumător, nu ştiam cum să fac. Au ţipat, atunci, la mine: „Cum, bă, nu fumezi ţigările noastre?”.
Anii ’70?
După lovitura asta din ’71, am simţit regimul ca fiind mai apăsător. Am venit la Bucureşti, la Universitate, după ce am terminat liceul la Cluj. La sfârşitul primului nostru an de facultate, în iunie 1975, Ceauşescu a trântit un decret prin care cârciumile se închideau la 10 seara. Am aflat noi că Nicu Ceauşescu avusese într-un restaurant un conflict cu un interlop care l-a cam caftit. Şi de atunci s-a dat decretul ăsta. Anii studenţiei au mers frumos înainte. Nu ieşeam după 10 seara, dar ne procuram berea şi toate celelalte şi comiteam în cămin. După ’78, eu am rămas profesor de franceză la Şcoala de Nevăzători de aici, din Vatra Luminoasă.
Mai târziu, prin ’80?
În anii ’80 a început criza de toate felurile. Toată lumea voia să-l arunce în aer pe Ceauşescu, să fim serioşi. Aşa că în ’89… n-a fost cea mai elegantă modalitate de a-l elimina, dar trebuia.
Aţi ieşit în stradă?
Nu, nu, atâta minte am avut. Era clar că nu puteam ieşi în stradă, că trebuia să fiu însoţit, expunând astfel încă un suflet. Dar am făcut un lucru pe care mulţi nu l-au făcut. Am aflat numerele de telefon ale multor disidenţi care erau consemnaţi la domiciliu. Şi a început să circule între noi un soi de informaţie, cei care eram din sfera aceasta intelectuală, ne cunoşteam. Liviu Ioan Stoiciu (n.r. – poet şi prozator optzecist) a şi spus în numeroase interviuri că de la mine a aflat despre ce se întâmplă în Bucureşti, şi pe baza acestei informaţii, el fiind cunoscut în Focşani, a acţionat şi i-a adunat pe muncitorii din zona industrială şi a ieşit în stradă. Ţin minte ce-mi spunea Liviu atunci. Îl sunam şi auzeam pe fir aşa cum auzeam în copilărie sârmele de la telegraf lovindu-se. Eh, aşa se auzea şi pe firul convorbirii mele cu Liviu, care era la Focşani. El mi-a spus: „Bătrâne, îţi dai seama că suntem ascultaţi.” „Da, bătrâne, dar acum au ei altă treabă.”
După Revoluţie cum a fost?
A fost o euforie teribilă din care ne-am trezit târziu. A fost o euforie pentru că am putut să scriu gazetărie. Am înfiinţat împreună cu prietenii un săptămânal, apoi am trecut pe la „Tinerama” şi pe la „Curentul”. Iniţial, scriam la maşină dactilo. Eu bat la maşină dactilografică de la 13 ani, pentru că, în şcolile de nevăzători, dactilografia era disciplină obligatorie – luai notă la ea. Din 1995 scriu la calculator.
Ultimul deceniu cum a fost? Noi vedem că trăim într-un oraş de mitocani. Orbii ce „văd”?
Există o mitocănie de ordin general. Dar cei care te văd cu bastonul te mai ajută. Dar dacă e un orb fără baston nu-l mai ajută nimeni.
Puteţi să traversaţi strada?
Da, dar doar asistat de baston. Cei care conduc nu te bagă în seamă. Te văd că eşti cu baston, dar trec prin spatele tău, nu încetinesc!
Cum aţi găsit cartea lui Saramago, „Eseu despre orbire”?
Domnule, nu mi-a plăcut. Toată lumea orbeşte în afară de un singur om şi apoi toată lumea îşi recapătă vederea. Ce-i asta?! E simplistă. Într-o lume care ar orbi brusc, noi, ăştia care suntem orbi din copilărie, am fi şefi! Voi aţi depinde de noi. Dar e mult mai completă viziunea lui Ernesto Sábato în „Despre eroi şi morminte”. Sábato este un scriitor mult mai puternic decât Saramago, chiar dacă el are o anumită repulsie faţă de orbi. Bine, la un anumit nivel există o modalitate a anumitor persoane de a se tăvăli prin handicap ca prin mocirlă. Există o voluptate a lor de a-şi etala handicapul şi de a şantaja cu el.
Cum e când îţi pierzi vederea?
Ai senzaţia că vezi în continuare. Iar imaginile pe care ţi le formezi sunt legate de reperele din jur şi sunt foarte intense. Trăieşti într-o anumită luminozitate. Borges, care şi-a pierdut vederea la maturitate, spune corect: „Eu trăiesc într-o ceaţă luminoasă”.
35.000 de oameni complet orbi sunt în România
Domnul Ray Charles putea să fie mult mai negru
Ce ar trebui să vedem şi nu vedem?
Hai să-ţi spun de unde mi-am dat seamă că foarte mulţi oameni ratează multe din frumuseţile din natură. Din fericire am reuşit cu soţia să ne facem o casă la munte, în judeţul Prahova. Am acolo un teren sub o pădure. Iar soţia, care era curioasă să ştie toate păsărelele care ajung prin zonă, şi-a cumpărat cărţi, a căutat pe internet să afle cum se numesc. Se gândea că dacă nu ajungeam acolo, să avem locul acela, nu le-am fi descoperit niciodată. Acum vreau să-i cumpăr un binoclu.
Dar la oameni ce aţi fi vrut să vedeţi?
Aş fi vrut să văd generaţiile care au venit după mine. Aş fi vrut să văd felul în care sunt tinerii, ce faţă au, cum se tatuează, cum se îmbracă, cum se dezbracă. Asta aş fi vrut să văd.
Vă faceţi uşor prieteni?
Destul de uşor, e adevărat.
Şi nu aţi avut de suferit din cauza asta?
Cum să spun, noi, ăştia, care am avut un şoc din acesta existenţial mai timpuriu, avem tot felul de suferinţe în prima fază a existenţei. Acolo unde ceilalţi rezolvă uşor, noi avem tot felul de eşecuri. Ţii minte unde ai eşuat, ce obstacole ai avut, unde te-a durut şi înveţi.
V-aţi lovit rău?
Dacă te referi la lovituri din astea fizice, am semnele pe frunte chiar şi acum. Uite (n.r. – ne arată cicatricile; le are)!
Dar cum v-au pregătit părinţii? Cum pregăteşti un copil de 11 ani care urmează să orbească?
Nu-l pregăteşti nicicum. Eu trăind într-un mediu cu copii fără vedere, în şcoala de la Cluj, observam că orbirea era ceva concret posibil.
Am văzut recent un film despre Ray Charles, care, ştiţi, a orbit tot în copilărie.
Îl ştiu. A făcut foarte bine maică-sa că a fost dură cu el, că l-a învăţat să fie independent! A avut noroc Ray Charles, că a ajuns la un liceu de muzică. Mulţi orbi au harul ăsta, pot să facă muzică. Dar hai să vă zic una! Vine o ziaristă la Ray Charles şi îl întreabă, total stupid: „Domnule Ray Charles, e rău să nu vezi?” Şi el a zis: „Nu! Nu e rău.” „Cum? Nu e rău? Nu e cel mai rău lucru?” „Nu este!” „Dar care e?” „Puteam să fiu mult mai negru!”
Ştim că scenele erotice din „Răscoala” lui Rebreanu, ediţia în alfabetul Braille, practic nu se mai pot citi. Aşa de tocite erau!
Cărţile astea în alfabetul Braille intră în mai multe volume (o carte precum „Ion” era în 10 volume, iar „Răscoala” în 7). M-am dus şi eu la biblioteca şcolii, dar am luat doar volumul 4 din „Ion” şi 5 din „Răscoala”. Şi într-adevăr am tot frecat partea aia din volum unde scrisul era erotic. Noi, la internat la Cluj, stăteam opt în cameră, ca la Armată. Citeam „Răscoala”, ce să facem?
Au ajuns bine colegii dumneavoastră?
Păi, în general, sunt intelectuali şi terapeuţi. Unul dintre ei e Augustin Zegrean, preşedintele Curţii Constituţionale!
Nu mai spuneţi!
Serios, el a avut probleme cu vederea, dar s-a menţinut. Ce am avut eu, un glaucom congenital, nu a putut fi operat şi nici nu mai poate. E prea târziu, gata.
CV: Cine este Ruba
Data şi locul naşterii: 14 octombrie 1954, Ardud, judeţul Satu Mare Studii:Filologia franceză şi engleză la Universitatea din Bucureşti Carieră: – A activat ca profesor, inspector în Ministerul Educaţiei, consilier în Ministerul Muncii. – Este preşedinte al Asociaţiei Nevăzătorilor din România, membru în Board-ul European Blind Union şi autor a numeroase volume de poezie, proză scurtă, eseuri precum şi al unui roman, „Demonul Confesiunii.” – Este totodată traducător din literatura franceză. A realizat emisiuni la numeroase posturi de radio, actualmente la Radio România. – Este căsătorit de douăzeci de ani cu o femeie care nu e nevăzătoare.
Articol, realizat în colaborare cu Anca Vancu, și publicat și în „Adevărul”, pe 2 octombrie 2012
