Despre un volum devenit – în ultimii opt ani – un clasic al literaturii contemporane: Reuniunea, de Anne Enright. Vă propun să ne întoarcem către el mai ales acum, cât suntem penetrați de spiritul comercial al sărbătorilor.

Anne Enright este o scriitoare irlandeză care în anul 2007 a primit Man Booker Prize pentru romanul Reuniunea. Premiile acestea funcţionează, în lumea literară, ca o garanţie, dar pentru mine, cititor prea bătrân ca să nu cunosc ilegitimitatea oricărui clasament, în afara celor strict personale, nu înseamnă nimic. Absolut nimic. De altfel, nici nu am remarcat repede că această informaţie figurează şi pe coperta ediţiei româneşti, publicată prompt la Polirom, în anul 2008 (bun an şi pentru literatură, şi pentru lume!).

În chestiunea cărţilor, am încredere doar în prietenii mei cititori. Citesc numai şi numai pe baza recomandărilor acestora. Aceşti prieteni ai mei sunt scriitori şi actori şi pictori şi chiar contabili. Toţi citesc foarte mult şi citesc foarte bine, iar eu am o încredere deplină în discernământul cuvintelor lor. Niciodată nu am fost dezamăgit. Dar iată-mă parcurgând leneş primele treizeci de pagini din Reuniunea întrebându-mă ce o fi găsit aici marele dramaturg contemporan care mi-a vorbit despre ea în termeni atât de elogioşi. Apoi, a venit pagina treizeci şi patru. Există în cărţi o graniţă. Vine, pur şi simplu, un fragment care te convinge că eşti în povestea potrivită. În romanul Reuniunea, acest fragment este: „Poate c-ar trebui să trag pe dreapta, dar n-o fac: conduc şi plâng tot drumul. Pe Collins Avenue, un tip blocat în traficul din sens contrar se uită la mine cum plâng şi mă zbucium în cutia mea metalică luxoasă. E la o jumătate de metru de mine. E chiar acolo. Îmi aruncă o privire de profundă înţelegere şi apoi alunecă încet pe lângă mine. Tuturor ni se întâmplă. Şi ceea ce mă uimeşte, când o iau pe autostradă, nu este faptul că fiecare dintre noi pierde pe cineva, ci faptul că fiecare dintre noi iubeşte pe cineva. Pare o imensă risipă de energie – şi toţi contribuim la ea, toţi oamenii care gonesc de-a lungul liniilor albe, care se întâlnesc, se îndreaptă în aceeaşi direcţie, se depăşesc. Fiecare dintre noi iubeşte pe cineva, chiar şi atunci când nu mai e aici. Îmi dau seama că nu există niciun dram de logică sau folos în toate acestea“.

Citind şi recitind aceste rânduri am intrat într-o capodoperă. Dincolo de ele, am văzut în Anne Enright ceea ce este: o mare scriitoare de la începutul secolului al XXI-lea, care nu se teme de adevăr şi îl spune cu brutalitate, aşa cum trebuie tratat întotdeauna adevărul, oricât de dureros ar fi.

În Reuniunea, femeia care plânge în maşină plânge moartea fratelui ei, dar nu doar atât, nu doar atât. Este o femeie dintr-o familie cu alţi unsprezece fraţi. A avut şi ea o mamă şi un tată, şi a avut un bunic şi o bunică, la care a crescut alături de fratele ei mort şi nu numai, nu numai. Familia este un microcosmos în care toate legile naturii umane se dezlănţuie. Reuniunea este o carte de o sinceritate radicală cu privire la iadul pe care îl traversează atâţia oameni în „sânul familiei“, Reuniunea spulberă – cu forţa adevărului – mituri teribile despre sex şi despre religie. Şi, mai ales, Anne Enright are curajul acestei sincerităţi: oamenii se nasc pe pământ pentru a muri. Ea nu evită mai vechea întrebare, acum lovită cu furie de marketingul global care propăvăduieşte fericirea obligatorie: merită? Merită să aduci pe pământ alţi oameni?

Am citit următoarele două sute şaizeci şi nouă de pagini fără să mă opresc decât pentru a mă minuna că mai există în lume scriitori care scriu căutând – aşa! – adevărul, nu gloria. Aceasta din urmă rămâne o întâmplare, mai degrabă nefericită. Luaţi aminte: Anne Enright nu scrie impecabil estetic, dar scrie cu puterea celui care nu se ascunde. Întotdeauna mi s-a părut ceva mai mult.

 

Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 506 / 14. XII. 2015.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here