Relatare despre descinderea lui Moș Crăciun în Giulești-Sârbi

Vineri, 18 decembrie, de la orele 16.00, la Muzeul Culturii Romilor, Grupul Local de Inițiativă pentru dezvoltarea comunității Giulești-Sârbi a organizat o petrecere cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă. S-a anunțat prezentarea spectacolului de teatru “Declar pe propria răspundere”, după o piesă de Alina Șerban, urmat de un moment de “Bibliotecă vie”, cu tema: “Dreptul la diversitate și echitate socială pentru femeile rome” (condus de Nicoleta Bițu și Crina Morteanu), un program de colinde, o cină și desigur sosirea lui Moș Crăciun. Nu a fost întocmai, dar la ce petrecere lucrurile se întâmplă chiar așa cum le-ai preconziat? Cum a fost?

Muzeul Culturii Romilor se află pe strada Drumul Săbăreni, nr. 101-125, sector 6, București. Nu e ușor să ajungi tocmai pe Drumul Săbăreni, se predau, uneori, chiar și taximetriștii bucureșteni, care se știe până unde pot ajunge. Abia dacă se încumetă GPS-ul să arate calea. Muzeul Culturii Romilor e departe de kilometrul zero al țării noatre. Și ce dacă? Important e că e aproape de mulți dintre cei care au nevoie de el.

Nimeni nu știe câți oameni trăiesc în Giulești-Sârbi. Sunt câteva mii cu acte, dar sunt și foarte mulți care nu au acte. Curent electric, apă? Secolul XXI nu e pentru toți. Din această lume au venit copiii care s-au strâns vineri în Muzeu, au venit cu mamele și cu bunicile și cu frații mai mari și cu cei mai mici, foarte rar cu tații sau bunicii. Bărbații din comunitate care muncesc erau – vineri, la ora 16, la muncă. Aceia care nu muncesc oricum evită astfel de întâmplări.

Schimbarea începe cu femeile 

În plus, era în discuție o viziune despre echitatea socială pentru femeile rome. Trebuie să știți că – în comunitățile sărace – femeile sunt principalul agent al schimbării. Așa e pretudindeni, din favelele din Rio de Janeiro până în Ferentari, și mai departe aici, în Giulești-Sârbi.

Stă să înceapă spectacolul! Număr optzeci de copii, apoi obosesc. Nu știi niciodată dacă nu i-ai numărat de două ori. Așa că, mai degrabă aproximez,  fiindcă nu e ca și cum ar sta într-un șir, iar eu i-aș consemna în agenda mea de reporter bătrân. Nu. Au liber să înceapă să alerge și să chiuie, așa că aleargă și chiuie. Se așază la mese și încep să confecționeze, sub îndrumare, steluțe. Lipesc bucăți de hârtie și colorează și sunt fericiți.

Actrița Alina Șerban (despre care am scris aici: http://viitorulromaniei.ro/din-mahalaua-teilor-pe-marile-scene-ale-londrei-incredibilul-drum-al-alinei-serban-actrita-roma/) încearcă să își țină spectacolul. Sunt ceva probleme cu microfoanele și cu boxele. Le cheamă pe doamnele și domnișoarele din asistență mai aproape (a participat un singur băiat, despre care vom afla că are cincisprezece ani și că practică, cu deosebit succes, sporturi de contact). Alina Șerban se urcă pe o boxă. De la această înălțime își spune o parte din poveste. A scris piesa aceasta cu mulți ani în urmă. E istoria ei de fată care a plecat din mahalaua Teilor pentru a constata că poate ajunge oriunde își dorește. Drumul a fost lung.

Ca la teatru

Femeile din Giulești-Sârbi râd, râd pe saturate când Alina Șerban descrie un rom din Tei și spune – în romani – că acesta avea o chelie mare. E ceva în felul în care aceste doamne și domnișoare (și tânărul de cincisprezece ani, practicant al sporturilor de contact) privesc un spectacol de teatru. Nu au exercițiul mersului în sălile de spectacol. Nici măcar secolul XX nu e pentru toți. Nu e liniștea care înconjoară scena Naționalului din București. Nicidecum. Una alăptează, una își strigă fiul sau nepotul – Migueleeee! –, le mai sună telefoanele mobile, căci ele nu au smartphone-uri și nici dacă ar avea nu ar ști de unde să le pună pe modul silențios – de unde mod silențios în Giulești-Sârbi?. Nu, ele manipulează celulare pe care dai cu degetul doar ca să alungi o scamă, însă toate sunt, cumva, mândre că Alina a reușit în viață, că e – uite! – actriță. La sfârșit vin și o îmbrățișează și îi spun să se țină tare. Alina Șerban promite să revină și să le spună povestea până la sfârșit.

Femeile discută ce au de discutat cu privire la condiția femeii rome astăzi, dar prioritate au copiii. Așa că se precipită apariția Moșului, precedat de un ren, care în ciuda nasului deloc roșu, nu poate fi decât Rudolf. Unii dintre copii i-au scris moșului scrisori, iar acum urmează să primească exact ce și-au dorit în acele scrisori. Unii nu i-au scris, dar nici pe ei Moșul nu îi poate uita. Toți pleacă acasă cu daruri, ba chiar vin și flăcăi buni de muncă, de însurat, ba chiar și de Armată, dacă s-ar mai face Armată la noi în țară, dau și ei să intre în muzeu să plece acasă cu jucării. Oameni la optișpe-douăzeci de ani. Încercarea lor nu e încununată de succes.

Renul cu portavoce

Renul posedă o portavoce și reușește – în mod miraculos – să instaureze ordinea în rândul copiilor. Un ren cu portavoce este, orice ați crede, o autoritate. Moșul stă la poze. Iată-l pe Renato, un copil de patru ani, care își poartă părul în coc și nu poate fi oprit din dans. Nici n-ar avea de ce să fie. Inițiază hore, iar când partenerii de ring clachează se învârte singur în cerc, fără să amețească. Renato e o figură. Întrebat repede al cui e mărturisește că mama sa este o femeie grasă. Vărul său, Iani, are cu trei ani mai mult. Sunt exact așa cum sunt copiii de vârsta lor. Viața va merge mai departe pentru ei  și depinde de școlile din cartier. Nu sunt cele mai bune școli din București, nici nu ar avea cum să fie, dar copiii chiar merg acolo.

Cei de la calea ferată

Vin apoi la “Centru”, cum i se spune, pe bune dreptate, acestei clădiri. Vin de peste câmpuri. Vin și cei din zona mixtă a cartierului, unde nu mai ști care e rom și care e român, ei sunt clasă socială de sus din Giulești-Sârbi, vin și cei de pe Cărămidăriei, unde e limpede ce se întâmpla cu veacuri în urmă, ei formează clasa de mijloc, și vin și cei de la calea ferată, de pe câmp de-a dreptul, care trăiesc într-o sărăcie lucie. Acolo, mulți nu au acte, deci nicio șansă (despre situația persoanelor fără identiatate din România, am scris aici: http://www.dela0.ro/eduard-vrea-la-scoala). Acte nu are nici Shakira, o domnișoară de vârstă incertă, a cărei absență a smuls unele regrete în timpul serbării.

Iată-l pe Antonio, el vine dintr-o familie cu patru frați, cel mai mare e foarte bun la rugby, cel mai mic, Eric, suge țâță chiar în această sală. Antonio visează să devină bucătar. Despre el se povestește că e printre cei mai buni elevi din cartier. Dar nici el – povestesc fetele de la Romano ButiQ (Asociație care este la originea edificării Muzeului Culturii Romilor: http://romanobutiq.ro/proiecte-2/muzeul-culturii-romilor/) – nu știa să deosebească un verb de un pronume. A fost nevoie să meargă ele cu Antonio prin Muzeu, să citească pe planșe, să i se explice pe îndelete. În douăzeci de minute a înțeles. Ochii lui Antonio strălucesc. Acasă, nu are curent electric.

Dispariția săpunurilor și apariția heroinei

Muzeul Culturii Romilor funcționează și ca restaurant, bărbați și femei din comunitate și-au găsit aici un serviciu, și-au făcut un rost. Chiuvetele sunt din cupru și din lemn. Lemnul încă rezistă. La inaugurarea de acum câțiva ani, s-au furat într-o oră toate săpunurile. Atât. Săpunurile. Altceva – nimic! Cei de la Romano-ButiQ s-au bucurat că a fost așa, și oamenii au luat acasă ce aveau nevoie. E o mare problemă cu apa în Giulești-Sârbi, cum e o problemă și mai mare cu drogurile. Femeile din comunitate abia îndrăzneau să ridice chestiunea, dar și-au luat inima în dinți și au cerut la “Centru” să fie ajutate cu niște tomberoane, ceva, unde să se recolteze seringile folosite la injectarea heroinei, căci altfel copiii sunt într-un permanent pericol de a se infecta din greșeală. A apărut de ani buni heroina în cartier, și ucide, ucide, ucide (despre drama consumatorilor de droguri din cartierele mărginașe, am mai scris aici: http://www.dela0.ro/venele-deschise-ale-consumatorilor-de-droguri).

Groapa 

La “Centru” vin și copii care în restul zilelor trăiesc adunând PET-uri și fier vechi. E o mare groapă de gunoi în zonă. Și acolo “muncesc” de când pot să stea în două picioare copiii. Cine s-a născut în Giulești-Sârbi n-a tras chiar cel mai fericit loz în viață. Pleacă de departe.

Acum, însă, acum măcar există o stație de unde pot porni. Vin la “Centru”, fiecare cu problemele lui – o fată vrea să facă meditații la biologie, că are de dat Biologia la BAC, unii doresc să învețe romani, că nu știu și e păcat, alții fac lupte sau dansuri. Părinții lor  fac menaj prin casele oamenilor sau lucrează în industria de beauty, machiază și tund sau zugrăvesc sau se zbat prin construcții sau sunt pe cale să abandoneze speranța că munca duce, totuși, undeva. Pentru toți copiii acestor oameni, vineri a venit Moș Crăciun.
În Giulești-Sârbi trăiește și o supraviețuitoare a Holocaustului romilor. Este o octogenară care nu are acte la mână care să ateste că a traversat infernul, deși a avut rude care au murit în lagăre. Încă mai speră că le va dobândi. E din neamul Zisu. E de-a Zișilor, cum se spune. N-a putut ajunge la serbare. O vom întâlni în săptămânile următoare.

Lumina

S-a lăsat întunericul bine. Pe Drumul Săbăreni miroase a iarnă și a drum de țară care coboară tot mai adânc în întuneric. Plecăm. În noapte, o haită de câini adulmecă întâmplările din marea sală luminată a Muzeului. Aici, lampioanele sunt fabricate manual de meșteri de pe la Viișoara. În Muzeul Culturii Romilor mai sunt expuse diferite lucrări – sculpturi, picturi – reprezentând fie meserii tradiționale (ursari, căldărari, lăutari, potcovari, etc.), fie momente esențiale din istoria acestui neam de pribegi (Holocaustul romilor).

La intrare, în dreapta, e un monument nu înalt, ridicat din banii lui Damian Drăghici. Acest monument anunță că soarele va răsări în fiecare zi și odată cu el se vor ridica, mereu și mereu, și romii.

Ne apropiem de Solstițiul de Iarnă. Atunci va fi noaptea cea mai lungă din an, dar tot atunci va începe să crească ziua. Așa, dintotdeauna, apare – în lume – lumina.

Acest articol este primul dintr-o serie de articole pe care le dedicăm comunității de romi din Giulești-Sârbi. Cartierul acesta are o faimă proastă, la fel de proastă ca Ferentariul. Este însă și mai puțin cunoscut. După această serie, sperăm să nu mai fie așa. 

Pentru mai multe informații despre comunitate și fotografii semnate de maestrul Andrei Iliescu, urmăriți pagina de facebook: https://www.facebook.com/giulesti.sarbi/