dulceleAm citit, în ultimele patru luni, de trei ori “Dulcele bar”. Îl citesc acum pentru a patra oară. Nu mă înspăimânt de ce s-ar putea crede: poate că sunt obsedat, poate că îmi iau de nou testament cartea care nu s-ar cuveni, poate că îl voi citi până la sfârșitul timpului meu scurt, ca într-o nuvelă pe care n-am scris-o, dar aș putea să o scriu, poate că va veni o zi în care…

Dar nu. J.R. Moehringer a scris o carte ca o Biblie. E una dintre cărțile acelea care simți că ți se adresează direct, ca un Mântuitor, doar că nu, „Dulcele bar” nu vrea să mântuiască pe nimeni.

O citesc și o recitesc și o recitesc și o recitesc și, fără să îmi dau seama, am ajuns să mă sprijin și eu pe „Publicans”, a crescut, în mine, ca o realitate suportabilă, iar apoi plăcută, fără de care nu se mai poate.

Am încetat să mai fiu un ziarist fără redacție care își trăiește micile drame într-o garsonieră din cartierul bucureștean Tei, devin nepotul unchiului Charlie, supranumit „Gâscă”, sunt iubitul lui Sidney, care îmi spune „Problemă”, întâlnesc un preot înțelept într-un tren, îl învăț pe Bob Polițistul să citească, cresc obsedat de vocea tatălui meu absent.

Devin J.R. Moehringer, și această identificare, până la suferință, până la delir și, deci, până la frumusețe, este tot ce poate să facă mai mult și mai bine o operă de artă. N-am mai trăit-o de ani, și poate că nu am trăit-o, de fapt, niciodată.

Aș vrea să fiu apostolul lui J.R. Moehringer, să împart cărțile lui oamenilor pe stradă, ca pe un adevăr, chiar dacă relativ. Aș fi fericit de fiecare dată când cineva l-ar înțelege. Nu o fac. Mă complac în barul din mine, ca într-un labirint făcut numai întrebări abstracte, al căror răspuns, știindu-l fără sens, nici nu mă mai obosesc să îl aflu.

Iubesc cartea „Dulcele bar”, aș putea să fiu un personaj secundar din ea, unul de care nici măcar autorul să nu-și mai amintească. Pentru un destin, mi-ar ajunge.

Îmi scriu, desigur, și eu textele. Sunt subțiri, povești despre îndrăgostiți pe care îi ucid inutil, dar cu onestitate. Altădată, fac o dare de seamă despre viața mea și mi se pare, pentru o clipă, că sunt autentic. Apoi și gândul acesta trece, se face întuneric și, mai târziu, se face lumină.

Întind mâna după „Dulcele bar” și citesc despre bărbați care știu ce sunt metaforele, care se îmbată și atunci cred cel mai mult în dragoste, citesc despre reacțiile în lanț ale iubirii, și aș vrea să rescrie, totuși, cineva Biblia, ca și cum l-am putea ierta pe Dumnezeu.

Nu mă așez pe nicio canapea, nu mă psihanalizez, ar fi puțin, ar fi ridicol, ar fi chiar meschin. Îmi place “Dulcele bar” pentru că găsesc aici aceeași dragoste pentru mama personală? Aceeași convingere veche, inepuizabilă, că bărbații adevărați au grijă de mamele lor? Împărțirea, de când Geneza, a oamenilor în buni și în răi? Voci amestecându-se, trecătoare, ca în orice radio, ca în orice bar? Un tânăr care visează să ajungă ziarist, și ajunge, chiar dacă trebuie, la început, să le facă sandwich-urile marilor reporteri? Pentru că visând să fie ziarist visează, de fapt, să fie scriitor? Pentru toți oamenii aceștia care știu ce este o cădere adevărată? O prăbușire, dar și o revenire, dar și un eșec fără întoarcere? Pentru bunicul acela în stare să exclame această propoziție scurtă, perfectă: “E o țară liberă!”? Pentru că aici nu se face politică, fiindcă în treburile interne ale iubirii, politica nu are a se amesteca? Pentru Sinatra? Pentru femeile anilor aceia, cu taliile ghicite prin rochii cum nu mai există? Pentru trecut?

Un singur lucru nu mi-a plăcut la această carte, unul singur, care o face vulnerabilă, deci omenească, deci și mai demnă de iubire: finalul. Nu-mi plac, îndeobște, finalurile. Mă bucur că J.R. Moehringer nu și-a găsit un final pentru “Dulcele bar”, fiindcă, de fapt, nici nu putea avea unul.

Articol publicat și pe www.independenta.net. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here