„Despre ce vorbim când vorbim despre iubire” e o bună fereastră către opera unui scriitor complex, fără de care literatura e mult mai săracă în nuanțe. Salut republicarea acestei cărți, după zece ani.
Clatskanie nu e cine știe ce oraș. Nici acum, târziu în secolul XXI, nu a reușit să adune 2.000 de locuitori. E o căzătură din Oregon. Sunt doar cinci hoteluri acolo, și toate sunt proaste. N-ai zice că aici poate să înceapă ceva măreț, dar bineînțeles că habar n-ai avea despre ce vorbești.
Raymond Carver s-a născut în Clatskanie. Era 1938, nici nu izbucnise Al Doilea. El a fost un mare scriitor american din a doua jumătate a secolului XX. A murit în `88. Cancer pulmonar. Sunt puține fotografiile cu domnul Carver în care să apară fără vreo țigară aprinsă în mâna stângă. El era stângaci. El a scris proză scurtă. A urmat cursuri de creative writting, a predat cursuri de creative writting, deși desigur că scrisul nu se poate nici învăța, nici preda, dincolo de mecanica elementară, căci talentul nu se poate transfera, iar dacă nu ai talent, ce rost are să mai scrii? Dar să predai scrisul – e și asta o slujbă. Toată lumea are nevoie de slujbe. Facturile se plătesc, din păcate, cu parale, nu cu cuvinte, oricât de bine așezate unele lângă altele. El a primit chiar și un titlu de doctor în litere, cărțile sale au fost traduse în peste douăzeci de limbi. Domnul Carver și-a sfârșit existența în ingrata poziție de clasic american contemporan.
Am citit recent „Despre ce vorbim сând vorbim despre iubire” (Polirom, 2015, în traducerea lui Liviu Bleoca). Și zic așa: o carte rezistă, deci e mare, la fel cum și un film rezistă, deci e mare, dacă are, în corpul său, cel puțin o secvență inubliabilă. Raymond Carver este un maestru al acestei tehnici. Are harul. Poate să creeze neuitatul. Textele din această carte, precum și din altele, conțin cel puțin o boltă până la care povestea se înalță, aparent fără niciun efort.
Iată: în mini-nuvelele lui Raymond Carver apare un bărbat fără mâini care face fotografii. Are un fel de cârlige în locul palmelor. Fotografiază casele oamenilor și le vinde proprietarilor aceste fotografii. Și mai apare și o femeie care toarnă whisky pe burta rezonabilă a unui cetățean, iar apoi îl linge într-un preludiu deloc improbabil într-un motel dintr-un oraș oarecare din Statele Unite ale Americii. E ceva de dragoste în această proză – „Chioșcul”. Mi-a plăcut.
Raymond Carver știa viață. Își tăia frazele abrupt, fiindcă nu totul trebuie spus. La el în cărți, lumea e un bâlci și tot ce trebuie să faci e să te așezi la o masă, să-ți torni un pahar, să-ți aprinzi o țigară (dacă s-o mai putea), și să asculți. Uneori, poți să și vorbești, vorbele astea aruncate de oameni peste masă sunt în definitiv tot ce vorbim când vorbim despre iubire (în textul care dă numele volumului, un cardiolog beat povestește despre doi bătrâni care au avut un accident rutier, și despre tristețea lui că nu mai putea să o vadă pe ea, pe nevastă-sa, fiind bandajat tot, ca-n filme).
La el în cărți, femeile fac infarct când conduc autoturisme mari, americane, iar mașinile continuă să înainteze. Și nu e doar o lege a fizicii aici, e și o lege a metafizicii, un pic mai subtilă. Raymond Carver știa viață.
Și tot la el în cărți, deși foarte rar, oamenii își pot auzi bătăile inimii. Bătăile inimilor lor, dar și pe ale celor de lângă ei, în acel fel de zgomot uman care stăruie și după ce noaptea cade peste povestiri.
Raymond Carver îl luase de maestru pe Anton Pavlovici Cehov, un rus născut la 1860 în Taganrog, în adâncurile Imperiului Țarist. Cehov a murit – clasic și el – după ce a fost toată viața (scurtă) medic la țară. Avea patruzeci și patru de ani. L-a ucis tuberculoza.
Raymond Carver a murit tot de plămâni, la cincizeci de ani, precum știți deja. Pe piatra mormântului său e un poem (el a fost și poet – așa sunt îndeobște nuveliștii) care anunță că a primit ce a vrut în această viață. Și ce a vrut Raymond Carver în această viață? El a vrut să se simtă iubit pe pământ.
Articol publicat în Suplimentul de cultură, 6 februarie 2016.
