A apărut o nouă carte de poezii de Robert Șerban. Puțin sub linie, Cartea Românească, 2015. Cu timpul, Robert Șerban scrie – iată – și mai puțin, și mai frumos.
Se va împlini de curând un deceniu de când l-am citit prima dată pe Robert Șerban. Știu, el publică de două, dar convoc în apărarea mea argumentul că acum zece ani eram încă foarte tânăr. Eram atât de tânăr încât se poate spune că eram și îndrăgostit, citeam zilnic poezii, uneori chiar scriam ceva ce – cu foarte mare indulgență – ar fi putut trece drept versuri.
Atunci, Cinema la mine-acasă m-a fermecat. Rareori mai citisem în limba română ceva asemănător. Poezii care caută nu grandoarea, ci firescul. Robert Șerban era poet, eu nu eram, și nici nu aveam să devin în viitorul imediat. Am lăsat – câteva anotimpuri – deoparte versurile.
Nu știam cum scrie, cum reușește să păstreze dintr-un text doar esența, cum curăță poezia de orice impurități, cum dă acele versuri atât de curate, care se potriveau atât de bine cu spațiul alb dintre cuvinte. Bănuiam că își șlefuiește poezia ca un bijutier.
Apoi s-a întâmplat să îl cunosc pe Robert Șerban și să vorbim câte ceva chiar și despre poezie. Mi-a dat unele sfaturi, dar poet tot n-am mai ajuns. El a continuat să își șlefuiască versurile, să așeze întotdeauna cuvintele unele lângă altele cu o finețe fără rest.
Robert Șerban nu este dintre aceia care se lasă devorați de importanța propriei poezii, dimpotrivă, el are înțelepciunea de a înțelege că fiecare fapt de viață are potențialul său poetic.
Văd, deci, în el un colecționar de fluturi care culege din existență câteva clipe de pe care scutură polenul care nu este obligatoriu necesar, lăsându-ne doar versuri imaculate.
Există o faimoasă definiție a talentului ca arta de a șterge. Îi aparține lui Cehov. Deloc teatral, cred că Anton Pavlovici avea dreptate și că, în lumina definiției sale drepte, Robert Șerban este printre cei mai talentați dintre poeții timpului nostru.
De la Cinema la mine-acasă, Robert Șerban a trecut prin Moartea parafină (2010), pentru a reveni acum cu Puțin sub linie, o plachetă de versuri care arată un poet încă mai matur. Viața poetului s-a schimbat, căci poeții au, totuși, viață – experiența paternității a devenit prioritară.
În plus, Robert Șerban îmbătrânește – probabil, se teme de moarte, ca noi toți, poeți sau dimpotrivă, dar nu o clamează ostentativ, nu face din inevitabil un spectacol, nu decade în patetic.
El continuă să culeagă din viață versuri ca pe fluturi, să vadă într-o portocală, într-o portocală anume, toata frumusețea lumii, să înțeleagă că – în timp – dragostea și frica devin una, și să scrie ca și cum ar îmbrățișa, cu asemenea cuvinte: „(…) pe mai toți copiii îi podidesc lacrimile / când li se sparg baloanele / plâng mult / mult / de parcă baloanele s-ar dezumfla încet / sub ochii lor / iar ei ar jeli aerul care urcă la cer“.
Și mai face ceva Robert Șerban în această plachetă – dă, din vreme în vreme, niște amețitoare definiții iubirii. Așa: „dragostea e atunci când / musculițele ce roiesc deasupra cănii cu vin / încep să cânte ca niste îngeri / iar ție îți vine să te îmbraci în frac / și să le dirijezi / nu ca și cum ai fi dumnezeul lor / ci o musculiță / și mai mică“.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 499 / 26. X. 2015.