Proză scurtă (I) – Îmbrățișarea

Privesc resemnat această fotografie. Știam, desigur, că mama a avut o viață înaintea mea, dar, la drept vorbind, existența ei nu m-a interesat niciodată. Era atât de îndepărtată încât nu putea fi decât abstractă, ba chiar inutilă. O privesc pe mama, acum, pe jumătate ocrotită, dar pe cealaltă ștrangulată, de brațul drept al tatălui meu. Doarme într-un vagon de clasa I, și tot ce pot să fac este să găsesc asta ridicol pentru o țară comunistă.

Îmi cer iertare. Am uitat să mă prezint: numele meu este Marius, am fost botezat așa după un personaj din literatură, nu sunt sigur care. M-am născut în noiembrie 1975, în orașul București. Sunt profesor de istorie, predau în limba franceză unor copii, imuni la trecut, într-un mic oraș din Alsacia, al cărui nume nu are nicio importanță. Da: în fața fotografiei acestor tineri care începuseră déjà să fie părinții mei, nu mă simt nici nostalgic, nici indiferent, nici revoltat. Tot ce pot să fac este să găsesc ridicol faptul că, măcar teoretic, la vremea nașterii mele, oamenii nu mai erau împărțiți în clase sociale, trenurile, trenurile, însă, uite, da.

Nu mă vedeți în imagine. Eram, pe atunci, nu mai mult de o splendidă promisiune, dar iată că acum sunt singurul care poate da o mărturie asupra a ceea ce s-a întâmplat de fapt.

Mama mea, Ioana, era fiica mijlocie a unui politruc, nu foarte influent, mai degrabă cu funcție medie în aparatul de partid și de stat. Familia ei trăia într-o reședință de județ din Câmpia Română. A studiat Matematicile, la Universitatea din București. Acolo l-a cunoscut pe tatăl meu, care, de asemenea, avea originile sănătoase, fiind singurul copil al unor țărani din zona Târgoviștei. Numele tatălui meu era Aurelian, ca al marelui împărat roman.

Nu pot să garantez pentru dragostea dintre părinții mei. De altfel, dacă veți privi cu atenție veți observa că mama, care avea în timpul acelui tren numai 22 de ani, este puțin încruntată. Mama avea îndelungi perioade de indispoziție care o făceau să se încrunte într-un mod care i-a devenit atât de propriu încât nu-l mai pot astăzi desprinde de amintirea ei. Mama e, pentru mine, o amintire tulburată de ochii ei foarte verzi și foarte profunzi, dar triști sub acolada unor sprâncene care n-o avantajau. Mama a înnebunit prematur și a murit, prima, în anul 2001.

E foarte posibil ca eu să nu fi fost decât o întâmplare imposibil de reparat din a doua jumătate a acelui deceniu mai degrabă prosper în astfel de întâmplări. Părinții mei erau, în 1975, în ultimul an de facultate. Au fost repartizați în provincie într-un loc atât de banal ca Slatina. Au rămas acolo până la sfârșit.  Ea a predat la Școala Generală numărul 1, iar el a lucrat la ceea ce probabil că se numea “Centrul de Calcul Slatina”, o întreprindere de informatică foarte socialistă, care a falimentat curând după 1989, aruncându-l întâi în brațele disperării, iar apoi la o catedră de matematici a unui liceu industrial. Și-a făcut slujbele fără nicio plăcere reală.

Tata i-a supraviețuit mamei zece ani. Era încă tânăr când și-a făcut cancerul de plămâni. Fumase enorm toată viața. Eu am emigrat, la 19 ani, în Franța, la sora mai mare a mamei mele, căreia i-am spus totdeauna Mama Maria.

Oamenii din tren îmi sunt, realizez chiar acum, străini. Eu o știu pe mama calculând, în gând, integralele tuturor lucrurilor, nu știu cum făcea asta, nici măcar nu știu ce înseamnă, nu m-au interesat niciodată matematicile, refugiată din fața timpului în bucătărie, înnebunind în singurătate, în timp ce tatăl meu era obsedat de o ecuație nerezolvată și, bănuiesc, nerezolvabilă, veche din secolul al XVI-lea.

Tinerii din tren s-au consumat în războaie domestice, fără nicio miză reală, și-au pierdut de câteva ori bruma de avere, poate că vă amintiți cum a fost tranziția în România, nu îi știu râzând, nici nu știu cum și dacă râdeau, dar nici nu am cunoștiință, din partea lor, de vreun amantlâc. Nu mi-a rămas nimic în urma lor, în afara unui apartament cu trei camera în Slatina, destul de central, pe care l-am vândut fără niciun regret la începutul acestui an pentru un preț relativ meschin. Nu mă voi întoarce niciodată în România.

Privesc resemnat această fotografie: doi tineri într-un tren, eu, încă nenăscut, închid ochii, ca și cum aș putea să le schimb direcția, ca și cum aș putea să le dau alt destin, să fac, de pildă, din tata un mare violonist, care să îi cânte încă mamei, mângâind, cu iubire, arcușul imaginar sub bărbia la fel de imaginară, dar îmbogățită de o barbă de-acum albă. Dar nu, n-a fost așa. Fericirea care plutește, ca un abur, în somnolența din acel vagon, este o minciună.

Regret, dar adevărul e mai puternic. Tânărul acela cu chip de profet, în care regăsesc atât de puțin din tatăl meu, așa cum l-am cunoscut, n-a știut, de fapt, să-și îmbrățișeze soția. Cu timpul, toate tușele care par minunate din chipurile lor de atunci au dispărut. Da, probabil că vina o port eu, dar e prea târziu, și nimic nu mai poate fi schimbat din povestea aceasta.

Am participat cu acest text la un concurs de proză scurtă pe acest site pentru femei. Am fost tânăr și-am mers mai departe.