Aparțin de secta celor care vizionează, parțial sau chiar integral, partide din Cupa Asiei, precum și din Cupa Africii pe Națiuni.

Nu sînt singur în cadrul acestei societăți deloc secrete. Am un prieten care nu încetează să se minuneze cum jucătorii africani – profesioniști redutabili în tot restul timpului, oameni cu sute de meciuri la activ în Europa – devin, cu ocazia turneului lor final, cei mai dezorganizați fotbaliști de pe planetă. Să nu insistăm însă cu Africa, mai arzătoare e Asia! Deplîng pe această cale înfrîngerea suferită ieri în semifinale, în fața Australiei, pe la orele prînzului celui mic, după fusul nostru orar, de naționala Emiratelor Arabe Unite. În fața valului de islamofobie care a cuprins capitalele statelor noastre civilizate, în trena dreptului sfînt la blasfemie, n-am mai avut de ales și am adoptat baricada acestei naționale. Mi-ar fi plăcut ca arabii să înfrîngă gazdele și – de ce nu? – să treacă în finală și de Coreea de Sud. N-a fost cazul, dar rămîne totuși performanța eliminării Japoniei, indiscutabil cea mai disciplinată echipă de pe continentul viitorului.

Cît despre viitor, prefer Cupa Asiei fiindcă propune un fotbal mai degrabă din trecut. E perfectă pentru nostalgici. Știu, de asemenea, cel puțin un cetățean care într-o clipă de euforie, deloc bahică, a fost în stare să remarce că Omar Abdulrahman, liderul Emiratelor, are ceva din geniul mai vechiului Diego Armando. Merg în direcția acestei ipoteze și susțin că într-adevăr acesta e pe jumătate Maradona și pe cealaltă jumătate Valderrama. Mai degrabă minion, cu o tehnică ireproșabilă, nu neapărat în regim de viteză, Omar Abdulrahman se îndreaptă către douăzeci și patru de ani fără să fi fost răsfățat de laurii pe care doar Bătrînul Continent îi aduce. Arabii demult îl iubesc și i-au pus la dispoziție tot aurul de care are nevoie ca să strălucească.

Totodată, s-a spus despre el, în ciuda sclipirilor din Australia, că este arogant și că este leneș. Cei care au lansat afirmațiile, brutali în exprimare, pur și simplu nu îi înțeleg natura talentului.

Cupa Asiei la fotbal nu e neapărat despre fotbal. La mijloc e mai degrabă o cumplită și permanentă demonstrație a unor inadecvări. Și în toată această harababură, în care fiecare fotbalist pare că înțelege altceva din joc, apare Omar Abdulrahman, perfect coerent în geniul său, ducînd cu sine povestea unui copil sărac din Riad, fiu într-o familie cu alți trei frați și alte două surori, pășind cu încredere deplină în talentul ce i s-a dat.

Contestatarii sînt în greșeală. Omar Abdulrahman nu e nici arogant, nici leneș. El a dat probe la Manchester City, el a mai fost dorit de Borussia Dortmund, ba chiar și de Barcelona, dar a rămas în Golf. Nu-l știm mai bine pe Omar Abdulrahman? El a fost în stare să bată în contra Japoniei un penalty, firește decisiv, în stilul lui Antonin Panenka! Și adevăr vă profețesc vouă că, dacă nu îl știm pînă la capăt pe Omar Abdulrahman, tot noi, cei îngrozitor de europeni, pierdem.

Amin.

Articol publicat în Gazeta Sporturilor, 28 ianuarie 2015.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here