Profesor în „Şcoala Altfel”

Sunt, la bază, fiul unei profesoare şi al unui profesor de matematici. Și cam asta voi și rămâne. Sunt ziarist, deci oaia neagră a familie. Accept apariţia unei catedre în viaţa mea. Am primit cu bucurie invitaţia de a împărtăşi copiilor câte ceva despre scris.  Prima dată când am citit despre programul „Vreau în clasa a noua” eram la KFC. Mâncam dintr-o găletuşă cu pui picanţi şi era bine. Sunt sensibil la tema educaţiei. E foarte posibil să fie singura temă majoră din societatea noastră care mă mai sensibilzează, cinic bătrân cum sunt. Şi am donat şi eu bani pentru acest program. M-am gândit că e bine să meargă copii fără posibilităţi la şcoală. E adevărat că poți reuşi şi fără şcoală în viaţă (vezi, în acest sens, societatea românească), dar e un succes fals, care nu duce nicăieri. De-asta.

Apoi, s-a întâmplat să primesc o invitație să scriu un text despre anii mei de liceu pentru acest program. Am scris despre profesorul meu de istorie, un bătrânel, astăzi plecat la Domnul, de la care am învățat mai mult decât istorie. Numele său era Vascocenko. Toți îi spuneam Vasco. Am scris despre Vasco.

Apoi s-a făcut aprilie și am predat acestor treizeci și șase de copii sprijiniți de World Vision, KFC, Pizza Hut și Pizza Hut Delivery. E mult spus că le-am predat. Sunt copii din familii nevoiașe din famiile Olt și Vâlcea. Le-am vorbit despre jurnalism și despre importanța gândirii pe cont propriu, despre întrebarea „de ce?” și despre cum să diferențieze presa și propaganda. Le-am vorbit deschis, așa cum mi-ar fi plăcut și mie să mi se vorbească la cincisprezece ani și nu mi s-a vorbit.

Oamenii care se îngrijesc ca acești copii (și alți nouăzeci) să meargă în clasa a noua au strâns anul trecut 80.000 de euro, le oferă burse anuale, și ei merg la școală. E un program care previne abandonul școlar. În ultimii opt ani peste 1.000 de copii au fost în el, mulți și-au urmat astfel visele. Nu știu ce au învățat de la mine copiii, dar știu ce am învățat eu de la ei: să rămân tânăr și curios, să pun întrebări, să mă îndoiesc, să nu fiu niciodată mulțumit de ceea ce aflu, să vreau mai mult. Am aflat că anul trecut toți copiii din program au absolvit Bacalaureatul, și treizeci și cinci de au mers la facultăți. Am fost și eu pe la vreo patru facultăți, și a fost bine. Au fost momente emoționante în atelierul meu, am fost obligat la o sinceritate totală și îmi place să cred că am putut să o ofer.

Acum înțeleg, abia acum înțeleg, bucuria părinților mei din ultimii treizeci de ani atunci când se întorceau de la școală. Obișnuiam să cred că jurnalismul e cea mai frumoasă meserie din lume (le-am povestit copiilor despre sutele de orașe în care am fost și ce am văzut acolo). Nu e. Să fii profesor e. Sper ca acești copii să nu uite ce am trăit împreună. Eu sigur nu voi uita.