Femei singure, de Cesare Pavese

 

Nici doi ani nu au stat între publicarea acestui roman și sinuciderea lui Cesare Pavese (scriitor italian, unul fără de care e de neconceput literatura secolului trecut, așa cum au convenit toți specialiștii, dar mai ales cititorii), la sfârșitul verii anului 1950. Iar în Femei singure, o femeie singură, melancolică, depresivă se sinucide într-o cameră de hotel cu o supradoză de medicamente.

Cesare Pavese avea să facă același lucru, lăsând în urmă o operă, poetică în ciuda prozei, și o existență marcată de dezamăgiri sentimentale și politice.

Cesare Pavese scrie atât de frumos despre tot ceea ce contează – viață, dragoste, artă, moarte – încât fiecare pagină, pe care excesiv de generos a lăsat-o lumii, trebuie ocrotită și înțeleasă drept ceea ce e: o sensibilitate pe cale de dispariție, o privire lucidă, deci tragică, asupra oamenilor și a faptelor, a tuturor oamenilor și a tuturor faptelor.

Femei singure e o carte splendidă, în ciuda deznodământului, este – ca să folosesc o metaforă aproape pavesiană – întocmai ca un soare de aprilie aprinzând integral cerul.

 

Z. Un roman despre Zelda Fitzgerald, de Therese Anne Fowler

 

Dacă voi avea vreodată o fiică, în totală opoziție cu mama copilului, nașii și probabil universul întreg, voi insista ca fiica mea să poarte numele Zelda. Sunt ani de zile de când sunt mai îndrăgostit de Zelda Fitzgerald decât a fost, poate, Scott însuși. Totul mă fascinează la femeia aceasta – demența, talentul ei literar, irosirea, sfârșitul în ospiciu.

Iar cartea lui Therese Anne Fowler, best-seller internațional desigur, nu face decât să coboare încă și mai multă lumină peste figura celei mai importante soții de scriitor din mileniul al II-lea.

 

Manualul întâmplărilor, de Ștefan Agopian

 

ISTORII NEMURITOARE

Când a apărut, acum treizeci și unu de ani, la Editura Cartea Românească, manualul agopian a stârnit nedumerire și încântare. Noua ediție publicată recent de Polirom îl aduce pe Ștefan Agopian și în bibliotecile tinerilor care n-au avut când să se pună la punct.

Iar Agopian – clasic, așa cum e deja – nu dezămăgește nici la o lectură în controversatul an 2015. Întâmplările sale, vechi, fantastice, deși profund umane sunt – e timpul just să o constatăm – și cât se poate de nemuritoare. Despre Agopian, inițiații spun că este cel mai bun stilist din literatura română. N-am motive să îi contrazic.

 

Nu există lumină pură, de Pablo Neruda

 

Am devenit nerudian în adolescență. Nu mi-am schimbat opțiunile ideologice și poetice. Iar cărțile marelui chilian (excelentă această traducere a lui Dinu Flămând!) nu mă lasă niciodată să regret. Am colindat cândva orașul Santiago de Chile în căutarea umbrei sale. În amintirile mele, încă pășesc zilnic pe străzile vechiului oraș însângerat.

Iar Pablo Neruda este poet, este poet până la ultimele consecințe. El a avut, de altfel, puterea acestei autobiografii: „Am fost cel mai disperat dintre toţi poeţii, iar poezia mea a fost regională, dureroasă şi ploioasă. Dar am avut întotdeauna încredere în om. Şi nu mi-am pierdut niciodată speranţa”.

 

Zlatan Ibrahimovic. Eu sunt Zlatan, de David Lagercrantz

 

ZEUL ZLATAN

Zlatan Ibrahimovic este un fotbalist suedez care joacă în prezent la îndrăgita formație PSG, din Paris, Franța. Este o informație pentru aceia care au trăit pe lună în ultimii ani.

Chiar dacă nu te interesează fotbalul, nu ai cum să nu știi cine este Zlatan Ibrahimovic, atacant teribil, înnebunitor, neobrăzat, egolatru și probabil nebun. După părerea umilului cronicar care scrie aceste cuvinte, Zlatan e pur și simplu cel mai bun dintre fotbaliștii timpului nostru.

Cât despre autobiografia sa, The Guardian a spus deja tot: „Cea mai convingătoare autobiografie apărută vreodată sub semnătura unui fotbalist”.

 

Microrecenzii publicate în revista Șapte Seri, 17 martie 2015.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here