Am fost la concertul BUG Mafia de la Arenele Romane – nu mai fusesem la Mafia la concert de peste douăzeci de ani. Douăzeci de ani înseamnă ceva.
Am venit la Arene ca să văd care mai e treaba cu treaba care face treaba să meargă treaba.
Am văzut așa: noi, cei care știm de mici pe de rost poezia de stradă, suntem toți bătrâni. Ne ducem crucea sciaticii.
Avem temperament melancolic și Arenele au așa un aer de stațiunea Saturn 2003, așa că ne amintim de orașe și hoteluri în care am făcut diferite în diferite feluri – predispun Arenele.
Tineretul fumează iarbă și se uită la noi fără să le pese ce va fi peste douăzeci de ani – e firesc.
Nu sunt snofulecși d-ăștia noi, sunt slimfiți și mai degrabă pauperi, poartă hainele largi și se simt liberi. E poate cea mai frumoasă vară din viața lor.
Tinerele sunt la minijup și freamătă de nerăbdare – să le atingă Uzzi la coarda sensibilă, să vibreze.
Stă să plouă și chiar plouă. Plouă peste rapperii ăștia tineri, plouă peste mustața mea, plouă peste liceenii care poștesc jointuri, plouă peste un golan în etate care plimbă prin incintă o plasă de la Dragonul Roșu în care nu știm ce se află.
De ce faci asta, Dumnezeu? De ce dai ploaie peste noi?
Dar Dumnezeu se răzgândește, uite că Dumnezeu a rămas totuși băiat de cartier. Bravo, Dumnezeu.
România din ’99 (cel mai frumos an) nu mai e – după blocurile gri e megamolu’, băieții de cartier s-au cam tras pe Spania, au neveste și copii și chelie și rate la bănci, s-a dus bagabonțeala cu toate ale ei, nu se mai joacă barbut la colțuri de bloc, s-au destrămat găștile, au dispărut luptele de câini și cursele de mașini, cuțitarii au căzut la pușcărie, a dispărut prietenia.
Dar uite că lumea încă vrea să asculte Mafia și târfele vor să dea din fese, cum le-a cântat Caddy. De ce?
Au pus în muzica lor o epocă – nici nu mai contează că epoca aia s-a dus și ea, cum se duc toate, și că acum veteranii chiar înțeleg mai bine versul lui Tataee.
Copii, voi știți ce înseamnă să alergi mai repede ca Asprilla?
Băieții ăștia din Pantelimon au fost autentici, direcți, n-au ars-o aiurea, fără vrăjeală, pula mea. Când ploua cu căcat, ei au spus chiar așa: e ca dracu, plouă cu căcat.
Sigur, sunt grandomani, se dau și mari, dar au și de ce să fie, ei chiar s-au făcut titani și sunt încă aici să dea cu BUG.
Toți artiștii creează în jurul lor o atmosferă. Atmosferă ca la Mafia am mai găsit doar prin peluzele echipelor iubite, când te trezești că te ia un gras în brațe și te ridică la cer, înnebunit de bucuria unui gol.
Apoi e Uzzi.
Uzzi e cel mai mare poet de stradă pe care l-a dat țara noastră. El are acea calitate rară de a putea ajunge la orice om, la toți oamenii.
Pe Uzzi îl înțeleg și șaormarii și salahorii și șoferii de troilebuze și tocilarele și escortele și găinarii și antropologii și băieții care o ard cu o combinație în portbagaj și corporatiștii care atunci când erau mici credeau că în Pantelimon se trage cu mitraliera pe stradă, la capătul lui 14.
Sunt așa seri când concertul nici nu contează. Contează doar timpul ăsta suspendat care aduce oameni de toate felurile împreună.
Aseară s-a dat și #muiepesede, dar s-a strigat și ceva mult mai inteligent: #vremșibaniiînapoi.
Adevărații băieți deștepți – vedeți bine – nu sunt unde vă așteptați.
Și mai e ceva – nu există rezumat mai exact a ce a însemnat să fii român în tranziție decât aceste versuri: Am ales să fac asta/ altceva n-a fost/ și vreau să fac bani din asta/ altfel n-are rost.
Nici măcar n-a fost un concert.
A fost ceva mult mai important – o întâlnire, o bucurie simplă și sinceră că în anii ce au trecut ai fost peste tot, ai făcut ce-ai vrut, ai rămas la fel și Mafia e tot aici și o să fie până la sfârșit.
