Ludmila Petrușevskaia nu este un nume străin celor care cunosc literatură rusă contemporană – tot mai puțini în țara noastră.
Doamna Petrușevskaia (68 de ani) a publicat peste cincizeci de cărți. Nimic din ce este textual nu îi este străin: a scris romane, poezie, piese de teatru, proză scurtă, eseuri. A scris tot.
A cunoscut consacararea pe când Uniunea Sovietică era deja la apus, dar tot atunci proza și dramaturgia i-au fost interzise. A căzut Cortina de Fier, iar faima Ludmilei Petrușevskaia a devenit globală. A fost tradusă în douăzeci de limbi. A scris chiar și best-seller-uri pentru americani. A tot fost premiată acasă: Premiul de Stat, Premiul Triumf, Premiul Internațional Aleksandr Pușkin, Premiul Stanislavski, etc., etc. Scriitoarea locuiește la Moscova, și nu pot să spun că nu o invidiez pentru această șansă.
Am citit-o pe Petrușevskaia încărcat de uimire. Căci Povești de dragoste este o carte despre care în The New Yorker (publicație care nu e îndeobște gratuit generoasă) se putea afirma, pe bună dreptate, chiar așa: „Doze de fantastic, de macabru, de real îndobitocit de opresiunea sovietică, un amestec suprarealist în care mulți Robinson Crusoe ai lumii noi se hăituiesc obsesiv până la uitarea de sine, povestiri pline de farmec, povestiri savuroase”.
Povești de dragoste e un titlu, totuși, amăgitor. Nimic aici din acele iubiri roz visate de contemporanii noștri deformați de marketing, nimic glossy, nimic dulce.
Ludmila Petrușevskaia a înțeles viața, ea nu scrie ca să placă, ea scrie pentru că știe. Preferă negrul, și are dreptate să îl prefere. În realitate, amorul împlinit este atât de rar încât ar trebui expus – ca o curiozitate – la circul de stat.
După uimire, a urmat deplina încântare. Ludmila Petrușevskaia își plimbă personajele în atât de multe decoruri, le pune să spere și să deznădăjduiască, le oferă iluzia iubiri, le-o răpește, le lasă să iasă din scenă cu o moarte asupra căreia nu insistă, încât… Literatura acestei scriitoare este crudă, deci adevărată.
Criticii de specialitate o aseamănă când cu litereatura lui Beckett, când cu cea a lui Poe, când cu cea a lui Cehov. Sunt derutați sărmanii critici. Eu cred doar că literatura Ludmilei Petrușevskaia seamănă foarte bine cu viața.
Căci, deși poate că nu ne place, așa, nu altminteri este viața: nunțile sunt adeseori doar întâlnirea a două epave într-un ultim port („Dar uite acum istoria tinerilor: amândoi au trecut prin prăbușirea timpului, ea l-a iubit pe altul, ăla pe alta, acești alții au părăsit cuibul lăsându-i pe ceilalți singuri. Și ea a plâns în hohote, a rugat, s-a lamentat, dar el nu a plâns, nu a rugat, nu a spus nimic cu voce tare, dar a rămas și el cu buza umflată. Au fost părăsiți. Și deodată ei s-au uitat, părăsiții, unul la altul și au zburat, au zburat unul spre altul, s-au unit, și-au găsit o oarecare alinare, doi renegați, două rebuturi minuntate aruncate de iubiții lor ca niște mortăciuni (…)”. Și așteptarea unei ore anume (ora șapte!) pentru a începe fericirea e intim umană, căci omul este un animal irațional, superstițios, un animal stupid care își ascunde bine prostia în spatele credinței în magie. Și desfrâul celor trecuți de tinerețe e o parte a existenței – această dorință zilnică de sex satisfăcător. Nu te poți lupta cu așa ceva, așa cum întotdeauna vor exista părinți și mai târziu bunici care vor păzi cu pușca în mână castitatea fiicelor și nepoatelor personale, imuni și ei la trăirile celor pe care le păzesc. Petrușevskaia a înțeles.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, 21 mai 2016.
