PARTEA I
Ioan Gottlieb a supravieţuit în trei lagăre naziste, unde a cunoscut orori „pe care o minte normală nu le poate concepe”.
Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului este ţinută, la iniţiativa Organizaţiei Naţiunilor Unite, în fiecare 27 ianuarie. Este momentul în care ne aducem aminte de milioanele de morţi din lagărele naziste şi de puţinii supravieţuitori care au trăit până astăzi.
Vă scriem, de aceea, astăzi povestea unui om excepţional, Ioan Gottlieb, care a supravieţuit lagărelor naziste, pentru a deveni, peste ani, un profesor universitar emerit.
Ceva ce trebuie spus, încă din start: Ioan Gottlieb este un monument. O somitate în domeniul fizicii teoretice. Familia îi spune Janos acestui bărbat care a împlinit săptămână trecută 80 de ani. Nimic nu este însă comod în firele invizibile care i-au construit trecutul şi îi leagă prezentul lui Ioan Gottlieb. Stabilit în Iaşi, profesorul păstrează amintiri terifiante, pe care le-a tăinuit şase decenii. Abia în 2006 a publicat câteva pagini într-un volum de studii despre istoria evreilor.
Sunt pagini care nu suportă niciun epitet, aşa că le vom spune, convenţional şi insuficient, cutremurătoare: „Doi ani mi-a luat să le fac, scriam şi plângeam, mă răscolea trecutul pe care nu-l mărturisisem nici celor mai apropiaţi. Am vrut să spun adevărul, fiindcă am văzut că se duce o campanie de negare a Holocaustului. Ştiu că pare greu de crezut că aşa a fost, o minte normală nu poate concepe acele orori…”.
Profesorul îşi aşează mai bine ochelarii şi ne corectează poziţia la masa din camera de zi a casei sale: „Pe fotoliul acela stă doar soţia, eu stau în stânga. Oaspeţii sunt invitaţi pe canapeaua din mijloc”. Tabieturi de supravieţuitor. Bradul, simbol asociat cu naşterea lui Iisus Hristos, încă e încărcat de beteală. Ioan Gottlieb zâmbeşte: „Familia noastră respectă şi sărbătorile evreieşti, şi pe cele creştine. Eu merg cu soţia la biserică, ea vine cu mine la sinagogă”.
Înţelepciunea îi vine din trecutul multicultural. „Eu sunt din Baia-Mare, limba mea maternă e maghiara. Sunt cum e mai rău: şi ungur, şi evreu”, răde Gottlieb.
Coşmarul începe într-un „bou-vagon”
Sunt date pe care istoria nu le ţine minte. Ele rezistă doar în memoria oamenilor care, pur şi simplu, nu pot uita. Cum să uiţi ziua în care ţi-a început Apocalipsa? Pe 3 mai 1944, familia Gottlieb a fost transportată în ghetoul din Baia Mare, iar la începutul lui iune a fost înghesuită în trenul de vite, cu destinaţia Auschwitz, celălalt nume al Iadului.
„În ’bou-vagon’ am urcat eu, tata, şi doi bunici. Mama mea naturală murise pe când aveam cinci ani, abia atunci mi-a spus tata că noi suntem evrei. Mama mea vitregă se sinucisese în ghetoul din Baia-Mare. Acolo am încercat şi eu şi tata să ne omorâm, cu morfină, dar am trăit. Nu ştiu de unde, tata ştia că ne vor duce la Auschwitz, şi ce urmează acolo”.
O întâlnire cu doctorul Mengele
Ioan Gottlieb a mai dat interviuri, însă de fiecare dată când vorbeşte despre lagăre se împotmoleşte, ca într-un nisip mişcător al propriilor dureri. Lentilele ochelarilor sunt fumurii. Nu vedem dacă dincolo sunt lacrimi. „Tata m-a salvat. M-a învăţat să spun că am 18 ani şi că vreau să muncesc. Ştia că altfel m-ar putea gaza. La Auschwitz am ajuns noaptea. Ne-au împărţit pe două rânduri, bărbaţi şi femei, şi ne-au dus la triere. Am urmat sfatul tatălui meu, şi am scăpat cu viaţă. Atunci l-am văzut prima şi ultima oară şi pe doctorul Mengele”.
Tot atunci şi-a văzut ultima oară bunicii. Cei buni de muncă au luat-o într-o direcţie, ceilalţi în alta, spre moarte. În concepţie nazistă, bătrânii nu produceau destul, deci erau inutili. Ioan şi tatăl său au fost tunşi scurt, cu dungă pe mijloc, au primit hainele vărgate, saboţii din pânză cu tălpi de lemn, şi au fost invitaţi, pe tonul milităros al extremei drepte, în Infern.
Şi-a ajutat tatăl să se spânzure
De la Auschwitz a fost transferat la Mauthausen, şi de aici într-un lagăr mai mic, de muncă, la Melk. Ioan Gottlieb a rămas alături de tată, minţind întotdeauna că are 18 ani. Spre sfârşitul războiului, a fost dus la Mauthausen. Singur. Tatăl său nu mai putuse suporta viaţa ca o moarte. S-a spânzurat cu o curea pe care i-a dat-o chiar Ioan.
„El mai încercase să se omoare, însă cureaua lui s-a rupt. Am avut întotdeauna remuşcări, însă şi eu, şi el, ştiam că nu ar fi putut supravieţui. Eu eram cu 32 de ani mai tânăr şi eram cadaveric. Şi-a curmat suferinţele, şi eu l-am ajutat”. Era ianuarie 1945, în mai urmau să fie eliberaţi. Însă, în lagăr, patru luni e un interval de timp infinit.
„Cine a scăpat din lagăre? Doar cei norocoşi, atât! Totul a fost hazard”
Ioan Gottlieb, supravieţuitor al Holocaustului
SALVAT DE AMERICANI
La eliberare mai avea 32 de kilograme!
Când a venit ziua eliberării, pe 5 mai 1945, Ioan Gottlieb era o umbră. L-au cântărit: avea 32 de kilograme. A fost transportat de americani într-o infirmerie din Ebensee. „Mi-au băgat în venă plasmă umană. M-au pus pe picioare în zece zile. La început, tot ce mâncam imediat dădeam afară. Eram mai mult mort, dar voiam să trăiesc, eram tânăr, voiam să mă întorc acasă, în Baia-Mare, deşi nu mai aveam decât un unchi în România. Speram că e viu”.
Cea mai pregnantă amintire din vremea Holocaustului e olfactivă: „M-am întâlnit cu mulţi evrei supravieţuitori, şi toţi ne aminteam, cel mai repede, cum curăţam toaletele cu mâna goală. Toaletele erau pline de diaree, miroseau îngrozitor”. La Ebensee a cunoscut un fost deţinut german, anti-nazist, solist de operă, care a vrut să-l înfieze. I-a spus vorbele astea: „Măcar aşa să compensez nenorocirea ce au făcut-o semenii mei”.
Gottlieb a refuzat. „Nu am acceptat niciun tutore după moartea tatei, care a fost pentru mine un sfânt. Am vrut să mă descurc pe cont propriu”. Profesorul nu-i urăşte pe nemţi. Nu poate, nu-l lasă logica şi inima lui bună: „E o idee absurdă să urăşti toţi germanii pentru ce-au făcut câţiva. Noi, evreii, în ciuda a ceea ce se crede, suntem toleranţi, aşa ne-a învăţat istoria noastră, ca să putem supravieţui”.
“SOLUŢIA FINALĂ”
Graniţa morţii, pe linia Bucureşti-Iaşi-Transnistria
Cifra exactă a victimelor Holocaustului nu va fi, probabil, niciodată cunoscută. Ştim doar că aproximativ şase milioane de evrei au pierit în lagărele naziste, în „bou-vagoanele” care i-au transportat spre moarte, în ghetouri sau chiar în plină stradă. Într-o epocă în care lumea trăia doar pentru a ucide, România nu a putut scăpa stigmatului criminal. Alianţa cu Germania hitleristă din primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial a plasat, în dreptul regimului lui Ion Antonescu, peste 300.000 de victime ale Holocaustului.
Iadul a început la Dorohoi în vara anului 1940, cu evrei aliniaţi în faţa gropilor comune şi împuşcaţi în cap. Fervoarea antisemită avea să degenereze câteva luni mai târziu, la Bucureşti, într-un ianuarie 1941 care a văzut centre de tortură organizate în prefecturi şi comisariate de poliţie transformate în camere de exterminare. Pădurea de la Jilava a răsunat sub sunetul surd al revolverelor, şase sinagogi au fost devastate, iar teroarea şi-a găsit esenţa într-o imagine oribilă, de care doar o umanitate profund degenerată putea fi capabilă: 15 evrei împuşcaţi, atârnaţi de ceafă în cârligele unui abator bucureştean.
Apoi, a venit Iaşiul cu propriul “scenariu”, la sfârşitul lui iunie 1941. Evrei masacraţi în plină stradă, supravieţuitori “plimbaţi” în două trenuri ca nişte camere de gazare şi, la final, o cifră ameţitoare: aproape 15.000 de victime. Războiul contra “duşmanului” se află însă doar în faza incipientă. România militară şi civilă şi-a îndreptat toate tunurile către evrei spre sfârşitul unui 1941 construit parcă în laboratoarele horror ale Hollywoodului.
La Odessa, recucerită de armatele Bucureştiului, metodele au depăşit orice imaginaţie patologică: mii de evrei înghesuiţi în magazii mitraliate, incendiate şi, la final, atacate cu grenade. Carnagiul a fost total: 22.000 de mii de cadavre mutilate.
“Cireaşa de pe tort” avea să fie însă Transnistria, transformată la mijlocul conflagraţiei mondiale într-o groapă etnică a României. Estul extrem al Basarabiei recucerite oferea peisajul perfect pentru “procesul natural” de exterminare a evreilor. În lipsa camerelor de gazare, frigul şi mizeria lagărelor din Transnistria “asigurau” eficienţa “soluţiei finale”.
COMEMORARE
Supravieţuitoare din Transnistria, la ONU
Ruth Glasberg Gold a fost invitată ieri la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite din New York să vorbească despre Holocaustul românesc. Ruth este supravieţuitoare a deportărilor în Transnistria. În vârstă de 78 de ani, evreica trăieşte în prezent în Statele Unite. Invitaţia la ONU ascunde un amănunt sumbru: 27 ianuarie este o zi cu conotaţii şi mai negre pentru doamna Glasberg Gold. E ziua în care i-a murit întreaga familie.
PARTEA A II-A
Ioan Gottlieb a trăit în lagărele naziste orori incredibile, şi-a pierdut acolo tatăl şi bunicii, a trecut prin momente-limită şi a trăit, luni în şir, cu mirosul morţii în nări.
Pe 21 ianuarie 1945, Ioan Gottlieb împlinea 16 ani. Vârsta la care băieţii joacă fotbal, visează şi se îndrăgostesc nebuneşte. Pentru Janos însă, era doar o aniversare în condiţiile imposibile ale lagărului. Şi încă ceva: tatăl lui se spânzurase cu doar zece zile în urmă. Povestea e neromanţată şi crudă. Lui Gottlieb îi era, de ziua lui, pur şi simplu, foame.
S-a dus la şeful infirmeriei ca să-i ceară ceva de mâncare. Acolo, însă, a dat peste un subofiţer SS. „Cum la repezeală nu mi-a venit nicio minciună mai bună decât adevărul, i-am spus scopul vizitei. ‚Vino cu mine’, mi-a zis. Am fost convins că totul avea să se sfârşească acolo”, rememorează profesorul. Eroii buni şi anonimi răsar fără explicaţii şi fără motiv, chiar şi în mijlocul iadului nazist: „M-a dus lângă magazia de alimente, şi-a exprimat regretul că era închis, dar alături a găsit pâine şi mi-a dat una întreagă, adică echivalentul a opt porţii”.
Gottlieb nici nu mai ştie astăzi dacă s-a bucurat sau nu. Lumea era atât de schizofrenică încât s-ar fi aşteptat ca în clipa secundă zâmbetului să urmeze teribilul. N-a fost aşa. În ziua în care a împlinit 16 ani, Ioan Gottlieb a mâncat o pâine întreagă şi a supravieţuit încă o zi. Era cel mai frumos cadou pe care îl putea primi.
Viaţa ca o pradă
Cât timp tatăl său a trăit, Ioan Gottlieb s-a simţit răspunzător să trăiască. Moartea părintelui a însemnat pentru tânărul evreu că nu mai există raţiuni suficiente pentru a continua. Viaţa nu mai era un câştig, nu mai era o pierdere. Lângă Gottlieb se murea zilnic, fără lacrimi şi cu nepăsare. „Nu mai ţineam la viaţă. Aşa că m-am decis să fac orice nebunie. Ori scăpam de la muncă, ori eram lichidat, nu-mi mai păsa”.
De fapt, Janos îşi dorea cu ardoare să trăiască. Într-o zi, încolonat pentru muncă, Ioan a simulat că leşină. Subofiţerul SS s-a prins că se preface şi l-a convocat a doua zi la infirmerie. Urma, probabil, ce e mai rău. Însă norocul a surâs încă o dată: în ziua următoare, pe Gottlieb îl aştepta un medic austriac, SS-istul fusese trimis într-o misiune.
Janos a avut puterea să zică doar atât: „Am 16 ani şi aş vrea să supravieţuiesc”. Doctorul s-a uitat lung la tânărul evreu din faţa sa şi l-a internat cu un diagnostic „ciudat”. Boala inventată l-a scăpat definitiv de muncă pe Gottlieb, dându-i şansa să trăiască. Bătrânul de astăzi e sigur că n-ar fi rezistat regimului extenuant la care era supus. Providenţa îl salvase încă o dată pe profesorul universitar de mai târziu.
UMILIŢI ŞI DUPĂ MOARTE
Cadavrele îmbibate de fecale şi urină
La Melk, Ioan Gottlieb a cunoscut o brută: Fritz Grune. Fuseseră divizaţi pe grupe, şi împărţiţi pe barăci, conduse de deţinuţi. Ioan a încăput pe mâna acestui Fritz, care l-a protejat, scutindu-l de muncă doar pentru a-l exploata sexual. Gottlieb, un adolescent de 15 ani, a fost forţat să facă sex oral cu Frtiz, care devenise homosexual în lagăr: „Încă din prima seară mi-a spus că el era de mulţi ani acolo, fără femei, m-a pus să-l mângâi pe organele genitale şi…”.
Când un evreu din Baia Sprie a adormit, epuizat de muncă şi subnutriţie, Fritz l-a bătut cu o bestialitate cum Gottlieb nu mai văzuse înainte, şi n-a mai văzut nici după: „Pentru că nu murea de la lovituri, Fritz l-a spânzurat”. Altă dată, doi ucrainieni au încercat să evadeze. Au fost prinşi de nemţi şi au sfârşit în ştreang: „M-a scârbit cum stăteau şi râdeau sub picioarele oamenilor ăia spânzuraţi, n-am înţeles niciodată cum te poate distra moartea altuia”.
O armată de sadici
Tot Fritz i-a povestit cum, la începutul detenţiei, trebuia să meargă cu 100 de deţinuţi la cariera de piatră de la Mauthausen şi avea voie să se întoarcă doar cu, cel mult, 15. Ca să îndeplinească ordinul îi ucidea. Sistemul mai avea o componentă sinistră: „re-educarea”. Ceva asemănător cu ce au făcut, peste ani, comuniştii români în grotescul „experiment Piteşti”. Evreii „re-educaţi”, ajunşi sadici, deveneau, la rândul lor, călăi pentru ceilalţi prizonieri.
În lagăre, profesorul de astăzi a văzut multe, mai mult decât poate duce un om. A văzut intervenţii chirugicale primitive, oase tăiate în viu, cu ferăstrăul, fără nicio formă de anestezic. Gottlieb a fost repartizat să lucreze în infirmerie. Şi-a ţinut prieteni vechi de mână când mureau. Căra şi leşuri: „Cadavrele erau ţinute la subsol, chiar sub toalete, morţii ajungeau plini de fecale şi urină. Noi îi duceam până la camioanele care-i transportau la crematoriu. O singură dorinţă am avut: să nu fiu ’pe tură’ când îl vor aduce pe tata. Şi aşa s-a întâmplat”.
RUTINA MIZERIEI
„Apelul” ca tortură şi hrana pentru animale
Ziua în lagăr începea cu scena „apelului”: „Mergeam încolonaţi la ’Appelplatz’. Acolo aşteptam până venea comandantul. Puteam să stăm chiar mai multe ore. Se dădea comanda ’Mützen ab’ (’Şapca jos’), comandanţii de unitate, şi ei deţinuţi, dădeau raportul. Totul se termina cu comanda ’Mützen auf’ (’Şapca sus’) şi plecam spre barăci”.
Această rutină, aparent banală, ascunde un sâmbure macabru, e convins Ioan Gottlieb: „Sigur metoda de a ne ţine în picioare ore în şir făcea parte din planul lor de a ne distruge fizic. După ce munceam în fiecare zi opt ore, plus orele de transport la locul de muncă şi înapoi, ne mai chinuiau doar ca să ne strige pe numere. Ne strigau pe numere, fiindcă, pentru ei, nu eram oameni, eram animale”.
Evreii erau trataţi ca nişte vite şi când venea vorba de hrană. În primele trei luni de captivitate, Ioan Gottlieb a fost „servit” doar cu o fiertură de legume uscate. Acest Dörgemüse (denumirea germană) era făcut exclusiv din sfeclă furajeră. Pe adolescentul Gottlieb nu-l deranja că era hrană de animale, pur şi simplu nu putea să înghită aşa ceva.
„Stiu din povestirile lui Fritz că într-o zi deţinutele dintr-o baracă de femei au fost duse într-o baracă de bărbaţi. Acolo totul a degenerat într-o orgie, cum nu se poate spune. Nimănui nu-i mai păsa, nu ştiai dacă mai trăieşti o zi sau cinci minute. Cumva, se răzbunau pentru ce li se întâmplă”
Ioan Gottlieb, supravieţuitor al Holocaustului
CICATRICI
„Din cap până în vârful picioarelor, eram plin de sânge”
Ioan Gottlieb era înaintea deportării ca orice tânăr de vârsta sa. Nici măcar micile probleme ale adolescenţei nu-l ocoleau. Tânărul Janos făcea des furunculi. Un medic băimărean îl învăţase şi cum să-i trateze, prin dezinfectare şi împachetare în vată şi celofan. Lagărele naziste, ca orice centre care planificau metodic moartea, nu ofereau însă luxul unor condiţii medicale normale. Aşa au ajuns furunculii lui Gottlieb să se transforme în flegmoane.
Cu trupul congestionat, Ioan a fost diagnosticat pe loc – erizipel (o boala infecţioasă acută) – şi transportat într-o rezervă alături de alţi „suspecţi”. Fiind foarte aglomerat, Janos a trebuit să stea în pat cu încă doi bolnavi, un olandez şi un danez, alegând să stea cu faţa la picioarele lor. „Amândoi au murit, iar eu am fost scos de acolo ca greşit diagnosticat”, îşi aminteşte profesorul Gottlieb.
Finalul aventurii medicale e rupt parcă din scenariile horror: „Am ajuns pe mâna unui medic polonez, care mi-a spus că singura substanţă antiseptică este propriul meu sânge, aşa că el va tăia flegmonul pe o porţiune mai mare ca să curgă mult sânge. M-am dezbrăcat la pielea goală, mi-a făcut intervenţia, m-a pansat, dar sângele şiroia încontinuu. Era frig şi, din cap până în vârful picioarelor, eram plin de sânge”.
VEDERE DIN BUDAPESTA
Lungul drum spre casă
Eliberat în mai 1945 din lagărul nazist de către armatele americane, Ioan Gottlieb era, în sfârşit, liber. Avea să simtă din nou sentimentul acesta ciudat într-o tabără de refugiaţi, lângă Linz. Atunci, s-a plimbat ore în şir prin oraşul austriac, respirând aerul tare al libertăţii. Janos putea să facă orice, era din nou om, şi nu o fiinţă inferioară a cărei soartă trebuia curmată prin decizia imperativă a unei „rase superioare”.
Gottlieb a oprit şi în Budapesta (oraşul care îl marcase prin frumuseţea sa în copilărie), unde a ratat o legătură spre ţară, fiind nevoit să mai piardă vremea prin capitala Ungariei. Povestea unei zile e uluitoare şi strânge, poate, tot coşmarul prin care o întreagă Europă a fost nevoită să treacă în anii războiului.
Iată umanitatea în punctul cel mai de jos, decisă să o ia de la capăt: „Am găsit Budapesta în ruine. M-am plimbat cu tramvaiul, dar aveam probleme la urcatul în vagon, căci genunchii mei nu funcţionau prea bine. Dacă plimbarea dura prea mult, aveam serioase probleme cu diareea. M-am obişnuit să-mi leg pantalonii la gleznă cu sarme şi nu odată ajungeam la cea mai apropiată toaletă prea târziu. Mă dezbrăcam, mă spălam, curăţam şi hainele, pe care le îmbrăcam ude. Noroc că era vară”.
„În gara din Budapesta au venit soldaţii ruşi şi au evacuat vagonul. Când m-au văzut în ce hal eram, mi-au făcut semn să rămân. Au luat şi o prostituată cu ei, cu care s-au distrat tot drumul. Ca să am linişte m-am culcat sub o banchetă şi am reuşit să adorm”
Ioan Gottlieb, supravieţuitor al Holocaustului
DESTIN
Fostul deţinut 72762 ajunge savant
Întors în România, Gottlieb a luat viaţa de la zero. A terminat liceul, în Baia Mare, apoi facultatea la Cluj, s-a căsătorit la 19 ani şi jumătate şi a divorţat repede. Copilul din prima căsănicie l-a pierdut: „Avea 46 de ani, era matematician, trăia în Israel, şi a murit de cancer. Mi-au rămas nepoţii din partea lui”.
Gottlieb a avut o carieră universitară de excepţie: „Am ieşit la pensie cu 50 de ani de experienţă în învăţământul superior!”. Deşi s-a consacrat ca specialist în fizică teoretică, Gottlieb este şi se simte matematician. Ajuns la Iaşi, ca doctorand, fostul deţinut care la Mauthausen a purtat numărul 72762 s-a îndrăgostit de o colegă de catedră, care i-a devenit soţie.
Sfaturi pentru strănepoata Alma-Teodora
Doamna profesoară Cleopatra Mociuţchi, şi ea doctor în fizică, a ajuns la 83 de ani şi are propriul trecut de roman. A fost refugiată din Basarabia, provine dintr-o familie nobilară, cu rădăcini în trecutul princiar al Poloniei. A crescut cu guvernantă, meditatoare la franceză, profesoară de pian şi servitori. Familia ei a pierdut tot, după cedarea Basarabiei: „De-asta ne-am înţeles noi atât de bine, ştiam amândoi ce înseamnă durerea”.
Când s-a căsătorit cu profesorul Gottlieb (care s-ar traduce „cel iubit de Dumnezeu”), Cleopatra avea doi copii dintr-o căsătorie anterioară. Ioan le-a fost tată, ei l-au făcut bunic, iar copiii lor l-au făcut străbunic. Întâlnirea noastră s-a terminat la puţin timp după ce în casa bătrânilor a fost adusă, ca o rază târzie de soare, strănepoata Alma-Teodora. Zâmbind, ca un viitor bun, în căruciorul ei colorat.
„Ce-aş dori pentru cei ce vin? Să înveţe ce-a fost pentru a nu mai repeta niciodată. După lagăre, eu am trăit cu spaima că totul s-ar putea întâmpla din nou, deşi eram sigur că nu se va întâmpla curând”, încheie omul care a învins regimul adus pe lume de Adolf Hitler şi de resentimente antisemite vechi şi criminale.
„În Israel nu va fi niciodată pace. Niciodată! Copiii mahomedanilor din jur sunt crescuţi cu ură, iar evreii le răspund, din necesitate, cu război. În 2007 am fost într-un oraş, Sederot, care era atacat zilnic de Hamas! Mă întrebam: ’Căte poate să suporte poporul acesta?’. Războaie vor fi mereu, unii fac bani din asta, vând armele cu care se ucide…”
Ioan Gottlieb, supravieţuitor al Holocaustului
„De când m-am întors din lagăr, pe mine m-a ţinut în viaţă şi setea de cunoaştere. Ea m-a ajutat să ajung profesor universitar. Am făcut totul în memoria tatălui meu, în numele sacrificiilor pe care le-a făcut. Am vrut să fi fost mândru de mine”
Ioan Gottlieb, supravieţuitor al Holocaustului
„După revoluţie, a venit un fost student la mine: ’Domnule profesor, haideţi în FSN!’. I-am zis: ’Toată viaţa am vrut să ies dintr-un partid, că am fost membru al Partidului Comunist, şi n-am putut, mi-a fost frică. Nu o să intru niciodată în altul!’ ”
Ioan Gottlieb, supravieţuitor al Holocaustului
Aceste articole, realizate, în colaborare cu Vlad Stoicescu au fost publicate și în „Evenimentul zilei”, pe 28 și 29 ianuarie 2009
