Patimile lui Ezechil

Emilian Ezechil ştie că a ajuns, la 90 de ani, aproape de ultimele capitole ale vieţii, la recapitulare. Urmează povestea fabuloasă a unui veteran care a luptat şi în Est, şi în Vest, scăpând cu viaţă printr-un şir de miracole. Emilian Ezechil coboară greu dintr-un bloc de patru etaje. E ultimul de pe stradă, mascat de coloşii gri ai revoluţiei industriale comuniste care a scris şi istoria cartierului Titan. Face paşii mici: ”Înainte căram şi douăzeci de kilograme greutate, de la Auchan. Acum, şi paltonul ăsta de pe mine îl simt ca o povară”.

Soţia e bolnavă de Alzheimer şi, dacă nu ar fi fost necazul acesta, altfel ar fi fost primăvară pentru veteran: ”Eram mult mai puternic, dar aşa…”. Aşa, trebuie să îşi ţină nervii tari: ”Am fost fericiţi împreună, a fost respectuoasă, acum abia dacă ne mai cunoaşte”.

”Numele ăsta al meu a adus multe nenorociri. În Bibile e pomenit proorocul Ezechiel, care a avut necazuri”. Bătrânul îşi aşază pălăria pe genunchi şi începe să povestească nenorocirile care i-au lovit pe cei din neamul lui, cei care poartă un nume apropiat de al proorocului. Numai el, copilul unor ţărani dintr-un sat argeşean, a fost mereu ocrotit: ”M-a iubit Dumnezeu, am două fete reuşite, sunt doctoriţe”.

Învăţăturile căpitanului Petculescu către elevii-soldaţi

Emilian Ezechil e în viaţă pentru că miracolele există. E un film cu imagini vechi. Era 1 iunie 1941, când şi-a dat demisia de la societatea de asigurări ”Naţionala” din Bucureşti. Ştia că urmează să plece pe front, şi a vrut o ultimă şansă pentru a merge acasă, căci, cine putea şti… În noiembrie a fost repartizat la Cavalerie, la Regimentul 2 Călăraşi, cu garnizoana la Caracal.

De la 1 ianuarie 1942 a urmat cursurile Şcolii de Subofiţeri rezervă de Cavalerie. Acolo, căpitanul Petculescu le-a dat elevilor-soldaţi sfatul acesta: ”Lăsaţi-vă în voia soartei, căci doar soarta, singură, vă poartă de grijă”.

Nihilismul vine pe unde, de la Radio Moscova

Atenţie, trenul Bucureşti-Chişinău pleacă în cinci minute de la linia unu! E 29 august 1942, şi Emilian Ezechil îşi face semnul crucii pe peronul Gării de Nord. Pleacă spre Frontul de Est. Pentru el, epopeea Stalingradului începe cu o viziune. L-a văzut, în vis, pe Iisus Hristos cum se înalţă la cer, cu un înger în dreapta, unul în stânga. Deasupra îi aştepta Dumnezeu-tatăl. Când a ţipat în somn, şi camarazii l-au trezit, tabloul s-a întors invers, şi au intrat toţi în pământ.

Ezechil n-a încetat o clipă să creadă. Un apostol al creştinismului la război, între camarazi care ascultau Radio Moscova şi se întrebau dacă Dumnezeu există: ”Măi băieţi, ne-am născut creştini şi este bine să murim creştini, căci nu câştigăm nimic dacă ne lepădăm de credinţă, în schimb, nu pierdem nimic nici dacă murim creştini”.

Emilian Ezechil a supravieţuit Stalingradului, iar 23 august 1944 l-a prins la Bucureşti. Ziua care ne-a schimbat cursul istoriei a picat într-o miercuri, o miercuri în care iadul frontului s-a mutat de la Est la Vest. Pe sergentul-major Emilian Ezechil, care a măşăluit până în inima Cehoslovaciei, 9 mai 1945, ziua când războiul s-a terminat, l-a prins rănit într-un spital din Miskolc.

DRAGOSTEA ÎN VREMEA RĂZBOIULUI
Rândurile care nu se uită: „N-am vrut să te smulg visării…”

Emilian Ezechil a fost un militar chipeş. Tânărul zvelt cu ochii albaştri a frânt multe inimi. Când era pe front, primea scrisoare după scrisoare de la Eugenia Marinescu. O fată care s-a îndrăgostit de el dintr-o fotografie de-a lui pe care o purta o consăteancă, Maria. Nu s-au cunoscut niciodată înainte de război. Au trecut aproape şaizeci şi cinci de ani şi Ezechil nu uită un fragment din prima ei scrisoare.

Recită ca un poet de la curtea regilor de demult: ”Aşa am petrecut ziua de astăzi visând, deşi eram trează, plimbându-mă prin frunzele veştede ale aleii care-mi şopteau… e departe, e departe. Şi totuşi, gândul meu a străbătut imensul spaţiu pentru a te întâlni. Te-am zărit într-o tabără. Erai  singur, melancolic, gânditor. La ce te gândeai? Am vrut să te chem,  dar n-am vrut să te smulg visării şi am plecat cu inima plină de durere”.

Emilian şi Eugenia s-au întâlnit târziu, după Stalingrad. El a plecat pe Frontul de Vest, ea i-a scris, el s-a îndrăgostit de altă fată, ea i-a scris. El a fost rănit, internat într-un spital din Ungaria, ea i-a scris. El s-a întors şi, deodată, ca într-un vis urât, ea nu i-a mai scris niciodată. Au trecut şaizeci şi cinci de ani, iar Emilian Ezechil recită dintr-o scrisoare de demult. Are ceva din Florentino Arizza, personajul lui Marquez care a iubit-o toată viaţa pe Fermina Dazza. O femeie, o singură femeie…

”PURGATORIUL” DIN STEPA CALMUCĂ
Pregătiri pentru infernul de la Stalingrad

La 70 de kilometri de Stalingrad, Ezechil şi camarazii lui au fost debarcaţi în gara Simowniki şi dirijaţi înspre Elista, capitala stepei Calmuce. Unităţile de cavalerie ale românilor aveau misiunea de a supraveghea spaţiul de război. Ezechil şi ceilalţi absolvenţi ai şcolii de subofiţeri, rezerva de cavalerie, au fost chemaţi la comanda regimentului şi timp de şapte zile li s-a predat sistemul complicat de cifrare-descifrare al transmisiunilor întregului front românesc.

În perioada asta au fost cartiruiţi la familiile din zonă. Emilian Ezechil a nimerit într-o casă modestă din chirpici cu pardoseala din pământ. Capul familiei era mereu plecat la un colhoz, undeva departe. Soţia lui, care avea în jur de treizeci de ani, l-a hrănit bine pe Ezechil, în speranţa unei recompensesexuale. Cum tânărul cavalerist îşi impusese să se ţină departe de ”necazuri cu femeile”, a sfârşit prin a nu mai fi servit nici măcar cu o bucată de pâine.

”Nu-ţi dau fiindcă nu ai vrut să mă iubeşti!”, i-a retezat-o, scurt, femeia sovietică. Următoarea oprire: linia de front, la sud de Stalingrad. Iadul.

CEA MAI URÂTĂ ZI
Lacuri de sânge şi carne aburindă pe zăpadă

Pe 26 decembrie 1942 a fost frig. Emilian Ezechil crede că undeva la minus 45 de grade. Românii tremurau, aşteptând degeaba ajutoarele promise de nemţi. Era zece dimineaţa şi niciunul din cele trei sute de avioane de bombardament, niciunul din cele trei sute de tancuri germane făgăduite, n-a apărut.

Emilian Ezechil se ridică şi face un pas. ”Asta m-a salvat, un singur pas, altfel mă călca un tanc”. Între viaţă şi moarte stăteau doar câţiva zeci de centimetri şi un destin. Fugind printre tancuri, Ezechil a văzut ceva ce i-a amintit de un tablou din secolul XVI, ”Triumful morţii”: soldaţi români pietrificaţi de groază, care se strângeau pâlcuri, iar tancurile ruseşti le spulberau, lăsând în urmă lacuri de sânge şi carne caldă, aburindă, pe zăpadă.

A fugit instinctiv de toate mulţimile, căutând să rămână singur. Dar fără să arunce arma. Un tanc l-a urmărit, toate proiectilele i-au trecut pe lângă urechi. Primul avion al Axei care a apărut a distrus chiar monstrul blindat care-l hăituia. Ezechil a mers tot înainte, până când s-a întâlnit cu un calmuc. I-a cerut apă şi când a băut-o, pe nerăsuflate, a simţit ceva, ca şi cum un plămân i s-ar fi rupt.

În faţă se zărea o armată, calmucul zicea că e cea Roşie, iar Ezechil şi-a pus ţeava puştii sub barbă ăi a dat piedica la o parte. Degetele îngheţate se îndreptau spre trăgaci, însă în inimă cobora un gând, ca un duh sfânt: ”Astăzi este a doua zi de Crăciun. Să fiu eu oare criminalul propriei mele vieţi?”. A pornit spre armata din zare, hotărât să se predea. Au tras înspre el, nu l-au nimerit, şi apoi, ca şi cum un dirijor invizibil ar fi oprit totul, gloanţele au tăcut. Cei care trăgeau erau români.

CINCI LEI PENTRU O FRUNZĂ ŞI O LECŢIE
Amintirile unei amenzi de acum şapte decenii
În 1935, Emilian Ezechil era un adolescent venit de la ţară în Bucureşti. S-a dus să se plimbe în Grădina Cişmigiu: ”Am rupt o frunză. Nu fac doi paşi – în faţa mea un gardian. Mi-a dat cinci lei amendă. Aveam şaisprezece ani, iar ăia cinci lei îi ţin minte cât oi trăi!”. A înţeles atunci: ”Educaţia nu se poate face doar cu vorbă bună. România nu o să se schimbe până când nu se vor aplica legile. Păi, când eram eu tânăr era un poliţist surdomut pe Calea Victoriei, pe bulevard. Surdomut, dar cum îşi făcea treaba!”.

Altădată, nişte şuţi i-au furat toţi banii în tramvai. Abia luase salariul. A doua zi, şefii l-au văzut abătut: ”Ce e, mă, Emile?”. După ce şi-a povestit necazul, a primit încă o dată toată leafa. Explicaţia stă într-o moralitate care s-a pierdut pe undeva pe drumul ăsta întunecat care nu ştim unde duce: ”Pe atunci se punea preţ pe credibilitate. Nu umbla lumea cu minciuna, ca acum!”.

ÎNTRE TRAGIC ŞI COMIC
Un creştin cu pantalonii în vine

După retragerea de la Stalingrad, înspre Rostov, Ezechil şi camarazii din unitatea lui au fost cartiruiţi în localitatea Yelisevka. După 14 zile de carantină au continuat retragerea pe jos, prin ger. În retragere, pe jos şi prin ger se poate întâmpla şi aşa: ”Era un frig ucigător şi trebuia să-mi fac nevoile”. Cu greu, Emilian şi-a dat pantalonii jos.

Însă, oricât s-a chinuit, n-a mai avut puterea să şi-i ridice. ”Cu pantalonii lăsaţi pe vine,precum copiii mici şi cu mădularele vineţii şi îngheţate bocnă” s-a dus spre colhozul din apropiere. Acolo a dat peste o tânără pe care a rugat-o să-i ridice pantalonii şi să-i închidă cureaua.

Pe aripile vântului, cu Iisus Hristos

Dialogul care urmează e suprarealist. Fata: ”Eşti creştin?”. Ezechil: ”Da!”. Ea: ”Păi dacă eşti creştin, de ce nu te rogi la Iisus Hristos să te ia pe aripile vântului acesta care suflă cu atâta putere şi să te ducă în sânul familiei, ca să nu mai suferi aşa de mult!”. Ezechil (patetic): ”Îmi ridici, te rog, pantalonii? O ia coloană prea înainte şi nu o să-i mai pot prinde!…”.

Era martie 1943 şi Regimentul 2 Călăraşi se întoarcea acasă, la Caracal. Atunci a văzut Emilian Ezechil o scenă cum nu s-a văzut nici pe marile ecrane, în filmele cele mai bune. Trenul cotea de la Piatra Olt spre Caracal şi dintr-o dată toţi ţăranii de pe câmp şi-au abandonat uneltele pe brazdă şi au alergat fluturând mâinile spre trenul ca o cutie a Pandorei care mai ascundea doar speranţa unor veşti de la copiii lor plecaţi pe front.

Plângeau de bucurie, se agăţau de barele trenului în mers şi întrebau de ai lor. Emilian Ezechil vorbeşte simplu, sincer şi definitiv: ”Scena asta, scena asta n-o pot uita…”.

CUM SE LUCRA CU ION ILIESCU
„Am făcut cerere pentru un Trabant şi mi-au dat o Dacie”

Emilian Ezechil a trăit cu o oroare pe front: că va rămâne ”un neterminat”. Nu putea concepe să nu aibă studii superioare. A absolvit Facultatea de Subinigineri Silvici din Timişoara, promoţia 1949, şi Facultatea de Silvicultură din Braşov, promoţia 1953. Ca inginer silvic, a lucrat în anii ’50-’60 la centrala Întreprinderii de Corectare a Torenţilor şi Ameliorare a Terenurilor Degradate, şi apoi la Institutul de Ceretări Forestiere.

Cercetătorul Ezechil a primit în anul 1976 o bursă a Agenţiei franceze pentru cooperarea tehnică industrială şi economică. Comuniştii nu l-au lăsat să o onoreze. Avea un dosar prost: ”Frate’miu făcuse Canalul, eu nu îi iubeam din calea afară, cum să-mi dea drumul?”.

Ţărănist până la moarte

În acelaşi an a fost transferat la Consiliul Naţional al Apelor (CNA). Aici a ajuns să lucreze cu Ion Iliescu: ”Când am ieşit la pensie, în 1983, Iliescu era şef la CNA. Eu nu l-am agreat ca şef al statului. Nu l-am votat. În 1990 am votat cu ţărăniştii mei, cu Ion Raţiu. O să fiu ţărănist până mor, o avem din familie, pentru ce au pătimit ai mei?

N-am conceput niciodată să trec de la un partid la altul. Cu Ion Iliescu nu se lucra greu, era deschis. Ţin minte că am făcut o cerere pentru un Trabant, că mergeam mult pe teren. Iliescu a semnat “cu rugămintea de a se împlini solicitarea”, ba, mai mult, nu mi-au dat Trabant, ci o Dacie 1300”.

Pe malul drept al Tisei, trupul unui ofiţer român zace inert. E o toamnă urâtă şi rece, într-un 1944 confuz şi parcă fără viitor. Plutonul 3 din Regimentul 2 Călăraşi merge într-o misiune de recunoaştere. Sergentul major Emilian Ezechil, comandantul detaşamentului, îşi forţează din nou destinul. E vârf de anvangardă într-un război care şi-a dat peste cap toate calculele în seara-loterie, 23 august 1944.

România nu mai joacă de partea Axei, nemţii sunt astăzi duşmanii, iar sovieticii aliaţi.Au trecut aproape doi ani de la acel 26 decembrie 1942 în care Ezechil păcălise moartea venită pe tancurile ruseşti.

Emilian nu se gândeşte însă la asta, a înţeles de mult că războiul nu are vreo logică precisă. De pe front, obiectivele globale sunt invizibile. Aici se văd doar sângele şi disperarea.

Şi cadavrele neîngropate ale unei lumi care nu mai are eroi, nici salvatori, ci doar sacrificaţi. E sfârşitul lui 1944, armata română se află deja de câteva luni în ofensiva pe Frontul de Vest, iar corpul părăsit în uitare al unui ofiţer român pe malul drept al Tisei îi lasă lui Emilian Ezechil o întrebare pentru eternitate: “de ce a fost obligat să moară omul acesta?”.

Moartea care iartă în prima linie

Filmul derulează câteva luni în spate. După întoarcerea armelor din august împotriva Germaniei naziste, sute de mii de români au mers pe Frontul de Vest pentru a sprijini forţele Aliaţilor. Printre ei, Emilian Ezechil. A avut noroc, pentru a câta oară?, chiar de la început. A plecat în Ardeal pe poziţia de responsabil la popotă, ceea ce l-a scutit să participe direct la bătălii extrem de sângeroase, precum cea de la Iernut, unde peste 11.000 de români şi-au pierdut viaţa în septembrie 1944.

“Nu sunt destui care pier aici?”

Minunea n-a durat însă mult. Ezechil a fost numit comandant al unui pluton de avangardă în urma unei întâmplări ciudate, cu bărbaţi geloşi şi sentimente săpate în tranşee. “Foarte aproape de graniţă ne-am cazat în familia unui diriginte de poştă, colonel în armata maghiară. Rămăsese acasă soţia. Ştiind că urmează să trecem graniţa a doua zi, m-am gândit să învăţ ceva cuvinte ungureşti.

Femeia se plângea că n-a dormit de vreo zece zile pentru că fuseseră cazaţi înaintea noastră nişte ofiţeri români care au vrut ca ea să cedeze avansurilor. “Un an de zile n-am să dorm, dar nu voi ceda!”, zicea ea. Avea şi o fetiţă de 9 ani, care m-a îndrăgit. Ceilalţi ofiţeri români au crezut însă că întreţin relaţii cu ea şi au devenit invidioşi”.

A urmat o scurtă inspecţie la popotă şi repartizarea univocă – “te prezinţi la căpitanul Ogrezeanu şi iei comanda plutonului 3”. Ezechil îşi aminteşte şi astăzi prima reacţie a căpitanului: “Nu sunt destui care mor aici, mai vii şi tu?”. Ordinele superiorilor nu erau însă subiect de dezbatere. Frontul revenea din nou, pe nepregătite, în viaţa sergentului.

Datoria de război prin ochii unei fetiţe de 12 ani

Până la sfârşitul războiul, Emilian Ezechil a stat în permanenţă în prima linie. Acolo unde mirosul morţii se simte în nări. Acolo unde sunetul obuzelor tulbură liniştea firavă a nopţilor. Acolo unde destinele sunt sfârtecate de schije.

Peste tot pe unde a trecut, Emilian Ezechil a văzut efectele teribile ale războiului: copii maghiari întâmpinând armatele cuceritoare cu flori şi lacrimi, fetiţe obligate să plătească nemijlocit datoria de război, şi peste tot, pământul jilav al Ungariei sau întinderile pietroase ale Cehoslovaciei acoperite de nesfârşitele cadavre.

CIOARA ŞI GENERALUL
Ungaria ne primeşte cu focuri de mitralieră

Povestea e aceeaşi pe Frontul de Vest: România nu s-a limitat să-şi recapete teritoriul pierdut la începutul războiului. A mers şi mai departe. Uneori prea departe, într-un conflict care nu era al ei, dar care ar fi trebuit să-i spele păcatele colaborării cu hidra nazistă. Pe 23 august 1944, pentru soldaţii români începea un alt război, purtat pe câmpiile Tisei sau pe văile de lângă Kosice.

Transilvania revenea sub mantaua administrativă a Bucureştiului. Coşmarul continua însă pentru sute de mii de români trimişi să se lupte cu himerele la mii de kilometri de casă. Emilian Ezechil conducea un pluton de avangardă. “Într-o comună, imediat după ce am trecut graniţa în Ungaria, am fost primit cu foc încrucişat de mitralieră. Nemţii lăsau ariergărzi pentru a-şi proteja spatele. Evident, n-am putut înainta. În timpul ăsta vine un general, într-o maşină pe care stătea o cioară domesticită”.

Scena care urmează e de un comic tragic cum numai războiul putea născoci. Generalul: “Ce stai aici? Dă-i drumul!”. Ezechil: “Domnule general, sunt primit cu focuri de mitralieră. Nu pot înainta”. Generalul: “Te împuşc! Execută imediat ordinul!”. Ezechil: “Împuşcaţi-mă atunci, pentru că mai bine mor eu decât să-mi sacrific toţi oamenii”.

Generalul a vrut să dea un exemplu şi a cerut şoferului său să demareze. “Când a făcut doi metri, era să-i secere focul. Numai cioara rămăsese pe bara maşinii, toţi s-au aruncat la pământ”. Generalul a fugit la adăpost, departe de prima linie, aruncându-i lui Ezechil doar un “fă cum crezi dumneata”.

CÂND BACHUS MERGE LA RĂZBOI
“Puneţi-vă ţinte la bocanci, potcoviţi-vă caii. Urmează iadul!”

La începutul lui 1945, trupele româneşti ajunseseră în Cehoslovacia. Plutonul comandat de Emilian Ezechil se afla în apropierea oraşului Kosice, eliberat de ocupantul nazist. “Românaşii noştri au găsit însă băutură, chestii…Nemţii au ieşit dintr-un beci de unde erau ascunşi, i-au luat la tăbăceală şi au recucerit oraşul”, rememorează Ezechil.

Oraşul era însă încercuit de români, pe o rază de nouă kilometri. “Ca să iasă, nemţii trebuiau să spargă undeva încercuirea. La un moment dat au început să arunce proiectile brizante şi mesaje prin care anunţau “puneţi-vă ţinte la bocanci, potcoviţi-vă caii, strângeţi şenilele pe roţi la căruţe pentru că, pe 13 ianuarie, ori suntem noi la Bucureşti, ori voi la Berlin”.

Întregul front a intrat în alertă maximă la Kosice. Ruşii  au adus atunci în zonă trei rânduri de artilerie, iar proiectilele stăteau scoase din lăzi, gata să intre în orice moment în ţeava tunului. Într-o zi, nemţii s-au hotărât să atace. Ruşii au răspuns cu teribilele Katiuşe. Văzând că au pierdut aproape zece tancuri, soldaţii germani au renunţat la ofensivă.

Emilian Ezechil îşi păstrează nota personală asupra evenimentelor de atunci: “Pe noi, ne-au băgat în vârful unui deal, de unde transmiteam poziţiile unde să se atace. Dormeam în corturi, era iarnă. Aveam şi păduchi, noroc că făceam focul şi puneam mantalele în faţa lui. Săreau păduchii la foc automat. Nici apă nu era, foloseam zăpada ca să ne spălam”.

ULTIMA REDUTĂ
Rămăşiţe: arma şi sacul cu provizii

Pentru un pluton de avangardă, perspectiva asupra liniilor inamice şi asupra căilor de acces este fundamentală. Uneori, pentru un petec infim de pământ, situat într-un punct cu “vizibilitate” bună, se dau bătălii epocale. O astfel de cotă a aprins şi imaginaţiile războinice ale nemţilor spre finalul războiului.

Era ianuarie 1945, iar Berlinul începea să simtă puternic în nări suflul sovietic. Excadronul condus de Emilian Ezechil a primit ordinul de a verifica situaţia unei cote strategice, misiunea fiind asigurarea protecţiei flancului stâng al unei companii ce ar fi trebuit să ocupe definitiv poziţia vizată.

“Era frig, iar cadavrele nu miroseau”

“Zona era una abruptă şi bolovănoasă. Când am ajuns pe creastă, am găsit instalat acolo Regimentul I Vânători Piteşti. Nimeni nu ştia de ei. Când ne-au văzut, ne-au strigat imediat “culcaţi-vă”. Câmpul era plin de morţi neîngropaţi, pentru că la cea mai mică mişcare trăgeau nemţii. Ştiţi cum se sparge pe piatră grenada sau proiectilul? Noroc că era frig şi nu mirosea”.

Sergentul este încă acolo, printre camarazii săi, căutând soluţii. Lăsându-se, de fapt, în voia sorţii, aşa cum îl învăţase cu ani urmă căpitanul Petculescu. “Având o experienţă anterioară nefericită pe Mureş, eu n-am acceptat să meargă soldaţii înainte, neavând încredere în vigilenţa lor. Am mers eu înainte tot timpul.

După ce mi-am instalat vreo trei inşi pe poziţii, văd ceva mişcându-se în faţa mea pe munte. Era ceaţă. 9 ianuarie 1945. Înaintând cu pistolul în mână, dau peste doi soldaţi din armata maghiară care se duceau cu mâncarea la poziţii. Unul era român din Satu Mare, Vasile îl chema”.

Emilian Ezechil avea să afle că norocul fusese, încă o dată, de partea sa. Interesându-se unde e poziţionată armata inamică, sergentul a primit un răspuns năucitor: “Chiar aici, în spate. E un loc gol între linii, cât pentru o grupă, probabil aţi trecut exact pe acolo”.

Cum arată infernul

Doar vreo 200 de metri se aflau între oamenii lui Ezechil şi cele trei companii ale adversarului. Un raport de coşmar, s-ar zice: vreo 20 de români contra celor 300 de maghiari şi nemţi. “Am înaintat aşa, prin ceaţă, până la observatorul lor de artilerie care dormea sub un copac. Fiecare om capturat era trimis înapoi cu câte un soldat de-al nostru. Mergeam înainte pe “firul telefonic”, dar mi-am dat seama că nu putem înainta prea mult, din moment ce pierdeam câte un om la fiecare captură.

Am ajuns, totuşi, până în vârful cotei. Era plin de mine. Aşa că am început să-mi instalez soldaţii, până am “îmbrăcat” toată cota. Bietul Vasile Ghiţov, pe care îl repartizasem primul, n-a avut curajul să rămână unde l-am pus şi a călcat pe o mină. N-au mai rămas în urma lui decât arma şi sacul cu provizii”.

Apoi, s-a declanşat iadul. Maghiarii au început să tragă prin toate gurile de foc, pulverizând haotic bucăţi de pământ şi piatră. Erau doar ceaţa şi sunetul asurzitor. “Până la urmă am fost rănit de un proiectil. Numai schije tot, eram plin de sânge. Sprijinindu-mă în pistol, am dat să mă retrag. Norocul meu a fost că la 100 de metri m-am pomenit cu plutonul de rezervă comandat de Emil Grădinescu. Ei ne-au luat locul la cotă, iar eu am ajuns la ambulanţă”.

Au urmat trei spitale de campanie şi drumul spre casă. Plus nesfărşitul slalom printre amintiri câteodată macabre, alteori sentimentale, dar de fiecare dată marcate de o şansă imensă şi de ceva mai presus de înţelegerea comună.

Barbaria cu faţă umană

Concluzia la care a ajuns Emilian Ezechil după şase decenii: specia umană e mai rezistentă decât orice specie. Încă ceva: şi cea mai criminală. “Omul ăsta, fiinţa supremă pe pământ, de ce-i atât de barbar şi de rău?”. Emilian Ezechil a trecut prin iad şi s-a întors, ca într-o pildă biblică, înapoi.

Vasile Ghiţov, soldatul credincios al fostului sergent major, n-a avut acelaşi noroc. A călcat pe o mină. A urmat explozia şi sunetul surd la impactul cu pământul al singurelor lucruri rămase în urmă: arma şi sacul cu provizii. Era ianuarie 1945.

“Când vezi că ăla moare, celălalt moare, devii şi tu imun. Eram pe Câmpia Tisei, într-un sat ocupat de maghiari. Sătenii săpaseră un şanţ şi tot pământul scos era pus grămezi lângă. Noi am înaintat de-a lungul acestui şanţ, dar am început să auzim proiectilele în aer cum vin spre noi. Era moarte sigură. Credeţi-mă, din 18 proiectile, nu a explodat niciunul. S-au “stins” toate în pământul ăla umed. Aud şi astăzi fâsâitul cu care s-au înăbuşit pe rând”

DILEME DE RĂZBOI
Când ai de ales între Hitler şi Stalin

La sfârşitul celei de-a patra decade a secolului trecut, timpul a refuzat să meargă mai departe. Începea cel de-Al Doilea Război Mondial. Prinsă la mijlocul marilor interese, România a intrat într-un conflict ce nu era al ei, dar care a sfârşit prin a-i modifica decisiv traiectoria istorică.

Rămasă fără Basarabia şi Bucovina de Nord, în urma anexării lor de către URSS în august 1939, România, devenită dictatură pro-fascistă sub mâna mareşalului Antonescu, semnează în octombrie 1940 alianţa cu puterile Axei şi participă alături de armata germană la campania de pe Frontul de Est. Peste 200.000 de militari români au mers până la Don, Odessa sau Stalingrad. Puţini s-au mai întors, doar pentru a o lua de la capăt, în sens invers.

După 23 august 1944, ziua trecerii de partea Aliaţilor, România a crezut că-şi poate regla, în ultima clipă, soarta. Trupele noastre au plecat alături de cele sovietice în anihilarea fostului aliat german. Transilvania, Ungaria şi, în fine, Cehoslovacia au mai “îngropat” câteva zeci de mii de destine.

Articole publicate în colaborare cu Vlad Stoicescu în ziarul „Evenimentul zilei” pe 21-22 martie 2009.