Filmul European al Anului, în viziunea majorității parlamentarilor europeni
Filmul European al Anului, în viziunea majorității parlamentarilor europeni

Premiul LUX a fost câștigat astăzi la Strasbourg de către pelicula belgiană “Paradisul spulberat”. Așa au ales europarlamentarii, și nu mai e nimic de făcut. Am fost acolo când s-a întâmplat. Rândurile care urmează spun povestea acestei decizii.

București, noiembrie 2013, o zi de vineri, dimineață. Primesc un telefon de la redactorul-șef al unei publicații de cultură masculină, dar nu chiar acel gen de cultură, și nici neapărat atât de populată de bărbați. Îmi propune să merg la o vizionare de film la Biroul de Informare al Parlamentului European în România. Va fi și Irina Margareta Nistor acolo, mă asigură. Sunt, totuși, așa cum pot, într-un an sabatic. Supraviețuiesc din nimic.  Cu toată admirația pentru îndrăgita noastră voce cinefilă, mă interesez de câteva alte aspecte, mai practice, ale situației și, în cele din urmă, accept. Trebuie să ajung în douăzeci de minute. Întâmplarea face să nu locuiesc foarte departe de Strada Vasile Lascăr, așa că ajung.

O autocritică
Ni se expun date despre Premiul LUX. Suntem îndemnați, toți cei prezenți, să votăm, foarte europenește, filmul pe care să îl vizionăm. Vedem trailerele, câștigă, spre surprinderea mea care nu cred niciodată în alegerile mulțimilor, nici măcar a celor mici, filmul votat și de mine –  “Miele” (“Miere”), o peliculă mai degrabă italienească în care o fată ajută oameni grav bolnavi să moară. Îi cam eutanasiază. Mă entuziasmez, îl găsesc o capodoperă. N-am mai văzut un film așa de bun la București de la “Ces amours-la”, al lui Claude Lelouch, de la “Biutiful” al lui Gonzalez Innaritu. Și, o spun fără nicio frondă: am văzut cele mai multe dintre filmele care au rulat în capitală din anul 2009. Atunci mi-am  făcut o autocritică vehementă a ceea ce s-ar putea numi minima-mi cultură cinematografică și mi-am jurat să nu las să treacă nicio săptămână fără să intru într-o sală special amenajată. Am tot scris despre filme:  aici, aici, aici sau aici. Sunt desigur subiectiv, și de ce n-aș fi? Alegerile din artă sunt foarte personale, pentru aceste ierarhii sunt gata să mă bat, fizic dacă e nevoie, să-mi pălmuiesc și prietenii, dacă îmi jignesc scriitorii preferați, de pildă. Ca Nichita. Stănescu.

Ce caut eu aici
Ni se înmânează un stick cu celelalte două filme. Le văd acasă și, în liniștea casnică, îmi întocmesc ierarhia. M-am îndrăgostit de “Miele”. A fost, probabil, cel mai mare succes al rubricii noastre de recomandări de pe www.dela0.ro și chiar dacă e doar o coincidență și-am fost chemat în Franța din strictă întâmplare, tot așa îmi va plăcea să cred. Sunt sunat și invitat, deci, la Strasbourg pentru ceremonia de acordare a Premiului LUX. Primesc fără ezitări, și probabil aș fi acceptat chiar dacă nu-mi decontau costurile deplasării, căci constat că în săptămânile recente am devenit fanatic al lui “Miele”, cum mi se întâmplă cu toate operele de artă care mă scot din minți și mă bagă în inimă (cartea “Dulcele bar”, de exemplu). Îmi opresc cunoscuții din idei și le vorbesc despre el. E greu să explici unui om că – voi folosi acum o parafrază ieftină, de care îmi e rușine – dulce ca mierea e moartea când ești eutanasiat.

Prima dată
Anii 2000. Călătorind spre Nancy, ajung la Strasbourg. Ultima dată când am fost în acest oraș abia dacă trecusem de 20 de ani. Ochii îmi fugeau încă după incredibilele tramvaie ale orașului. În România nu începuse Revoluția Portocalie. La putere domnea, în chip aproape absolut, Adrian Năstase. Era prima dată când plecam din România. N-aveam mari așteptări: eram îndreptățit să cred că va fi și ultima. Purtam o borsetă foarte turistică și, călător incipient, m-am pozat cu indicatorul rutier care vestea că atinsesem Strasbourgul, un adevărat Corint al Occidentului. E o fotografie foarte curioasă în arhiva proprie, căci s-a întâmplat să tot răsucesc, de atunci, fusele orare de-am ajuns până și pe Marele Zid Chinezesc, chiar dacă, cel mai probabil, nu m-a văzut nimeni de pe lună.

Neverosimila alarmă
Marți, 10 decembrie 2013. Mă trezesc în zori. Îmi place să văd orașele cum prind viață, de la primul proletar care deschide ziua de muncă, îmi place să văd vânzătorii primelor ziare, îmi place să fiu acolo când se deschid braseriile. Sunt, îndeobște, primul client. Citesc “Le Monde” doar pe jumătate, pe de o parte. Pe de altă parte, mă uit la oameni, trag cu urechea, ridic câteo sprânceană, mirându-mă, ca întotdeauna, de diversitatea formelor de viață. “Unitate în diversitate” – aceasta e deviza Uniunii Europene. La Strasbourg, așa e – un puști cu geacă de fâș se lasă îmbrățișat de un negru bătrân care – calviția îi mai păstrează amintirea – a avut cândva părul cârlionțat. E ceva bizar între ei, ca între doi oameni care au încheiat avantajos o afacere cu droguri legale. O blondă cu nas acvilin și dresuri roșii se crăcănează într-un chip care, dacă n-ar fi indiferent, ar fi obscen. Îi spune, în engleză, interlocutoarei sale, că francezii sunt de căcat. Un neamț, nu foarte blond, slab, ca un unul care n-are apetit pentru cârnați, îi spune ferm unui terț că “nemții pot face orice, dacă îi pui să construiască pe lună, vor construi pe lună!”. Pe stradă trece un turist matinal care deja și-a luat suvenirul – o barză pe care scrie “Alsacia”. Strasbourgul este un simbol, n-o să mă apuc acum să vă povestesc despre Alsacia și Lorena, despre războiul franco-prusac din 1870-1871 , deși poate că ar trebui. Pentru o clipă mi se pare că îl văd și pe antrenorul francez Arsene Wenger, care e de aici de loc, dar, desigur, mi s-a părut. Se face vremea să plec.

Intru în clădirea Louise Weiss a Parlamentului European din Strasbourg, ca ziarist. Sunt obișnuit cu birocrația. Am fost la ei și la Bruxelles, am avut o bursă. În jur se plimbă costume negre, pantofi bine lustruiți, deux-pieces-uri după ultimele canoane ale modei, mape mici, din imitații de piele, din grijă pentru mediul înconjurător. Beau o cafea la cafaneaua de la intrarea în clădirea Winston Churchill. Mă gândesc că sunt cel mai sărac cetățean european care a ajuns până aici, dar nu e adevărat, exagerez. Mă uit la fata tânără, o negresă, care strânge pe la mese, în urma personalului nostru european. Are o timiditate în mișcări pe care doar precaritatea situației financiare ți-o dă. O prefer celor la costum. Mă simt solidar cu toți oamenii aceștia care se trezesc devreme, ca la auzul unei neverosimile alarme, cei care fac lumea să meargă, totuși, mai departe.  Mă uit înspre ceilalți cu milă, și probabil greșesc, deși tot mai cred că nu știu să-și valorizeze timpul liber și înghesuie în el destul absurd, și sunt caraghioși trăind așa, după rețetă, cu planurile lor sigure de viitor, în ciuda deznădejdei monedei unice europene. În lumina artificială a grandiosului edificiu un bărbat cu barbă albă trece foarte liniștit printre mese și dispare definitiv din istoria aceasta.

Mierea
Marți, 10 decembrie, mai târziu.
Particip la un cocktail dat în cinstea cineaștilor care au făcut posibile aceste trei filme. Sunt mulți oameni prezenți, reporteri, ambasadorii Premiilor Lux, tineri de până în 25 de ani din fiecare țară membră, aleși după criterii pe care nu le voi explica aici, fotografi, fel de fel. Totuși, o singură apariție – o simt – electrizează sala. A ajuns Valeria Golino, la bază actriță. Italianca pare nespus de tânără. Caut pe internet și aflu că are 48 de ani! Rămân uluit. E frumoasă cu părul ei creț și ochii pe care, de unde mă aflu, îi văd când verzi, când albaștri, deși e limpede că sunt ca marea. Aceasta să fie femeia care a putut regiza un film atât de puternic? Pare așa de delicată. Totuși, ea, în numele și în folosul artei din filmul său, a pus-o pe fermecătoarea actriță Jasmine Trinca să facă un blowjob întrerupt într-o parcare. Ce e în mintea ei? Are, indiscutabil, carismă. Chiar dacă abia acum a debutat ca regizoare, e, totuși, în business-ul acesta de la 16 ani. Flirtează cu Felix Von Groeningen (36 de ani) cu o naturalețe care îl lasă bouche bee pe bietul, imberbul, belgian. Își așază capul pe umărul său stâng, îl sărută școlărește pe obrazul drept, îi atinge umărul, cu un gest exersat, și apoi dispare la proiecția pe care organizatorii au pregătit-o pentru “Miele”. Cine poate să spună ce-a fost între ei?

Profesoara Pack , de la Cultură
Cocktailul e dominat de venerabila doamnă Doris Pack, nemțoaică, membră a familiei Popularilor Europeni, conducătoarea Comitetului pentru Cultură și Educație al Parlamentului European. O bănuiesc, după cum își liniștește publicul din față, că a fost profesoară și – aflu repede –  am dreptate. A fost – bate cu pumnul în masa de sticlă și o mărturisește : “Am fost profesoară, cine vorbește o dată cu mine iese acum și vorbește pe hol!”. Doris Pack ține un discurs atipic pentru un politician, fie el și european. Vorbește ca și cum ar scrie, pune punct, pune virgulă, pune – corect! – toate semnele de punctuație, și, mai ales, are umor. Este – aș remarca – diferența fundamentală dintre un om (politic sau nu) preocupat de cultură și unul care s-a lipsit de această șansă. După opt ore, părăsesc Parlamentul European într-o noapte cu un întuneric atroce. La Strasbourg, sfârșitul zilei vine – văd – radical.

Miercuri, 11 decembrie, la un seminar, înainte de decernarea Premiului LUX.  Oldrich Vlasak, europarlamentar ceh, vicepreședinte al Parlamentului European, spune că industria cinematografică generează locuri de muncă pe Bătrânul Continent pentru opt milioane de oameni. Îmi notez această cifră. E de notat. Apoi, Doris Pack își dezvăluie o latură pe care nu i-ai bănui-o. Pare o femeie dură, un cancelar, dar empatizează teribil cu oamenii din filmele de cinema. De exemplu, în “Paradisul spulberat” moare un copil, o fetiță, de cancer. Doris Pack și-a avut – ne-o spune – drama ei. Încearcă să nu arate că are emoții când spune că filmele de cinema chiar sunt ca viața.

Mama Fondatoare
I se spune “Mama Fondatoare a Premiului LUX”, deși adevărul e că nu ea l-a inițiat, dar l-a crescut, l-a alăptat, foarte simbolic, cu bani din bugetul de comunicare al Uniunii (“Asta e, facem mai puține flyere. Oh, ce păcat!”), l-a crescut, i-a dat cei șapte ani de acasă, iar acum l-a făcut gata de școală. Se poate retrage liniștită și, probabil, o va face. Premiul LUX e o instituție solidă. Este dificil – recunoaște Doris Pack – să-și convingă colegii, europarlamentari, de ce e important ca Uniunea Europeană să comunice și prin intermediul filmelor de cinema. “Nu o facem pentru noi, o facem pentru voi”, le spune ea tinerilor din această sală, și nu ai cum să o contrazici. Filmele din Competiția Finală  au rulat în 42 de orașe din Uniunea Europeană, inclusiv Bucureștiul. S-au dat la Studio. Au fost și la festivaluri, “până și în Marea Britanie”, după cum se amuză “Mama Fondatoare”. Sunt – insistă doamna Pack – filme care dau mărturie despre ce ne atinge pe fiecare dintre noi, fie că suntem estoni, germani sau britanici. A ajuns – destul de vertiginos – la definiția operelor de artă. Asta fac operele de artă cu adevărat mari: vorbesc despre ce ne e comun tuturor, într-o egalitate la care nu poate spera nici articolul 1 din cele mai avansate Constituții.

Ce a vrut să spună Churchill  
Cândva în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, lui Winston Churchill i s-a propus să anihileze bugetul de cultură al Regatului Unit. Reacția sa a fost: și atunci pentru ce mai luptăm? Uniunea Europeană este, astăzi, prin excelență o uniune culturală. Doris Pack încearcă să ducă muncă de lămurire cu europarlamentarii – i-a bătut pe umăr, întrebându-i de la obraz dacă au văzut filmele și dacă au votat pentru câștigător. În fond, le dăduse DVD-uri. Europarlamentarii însă nu s-au omorât cu votatul. Mai puțin de 300 din totalul de 766 au ales. Și să vedeți ce a făcut un britanic! A dat un e-mail din acela adresat “to all” în care întreba de ce trebuie să voteze pentru porcăria asta de Premiu, și cum poate vota ca așa ceva să nu mai existe! Doris Pack i-a răspuns că există în competiție un film englezesc, cel despre “Uriașul cel Egoist”, și că adjectivul de acolo i se potrivește foarte bine. Nu se știe ce a răspuns europarlamentarul britanic, dacă știe semnificația cuvântului adjectiv sau dacă a înțeles, până la capăt, de ce a mai dus Churchill războiul făcând posibilă Europa Unită de astăzi. Doris Pack încheie trist: “Mulți mi-au reproșat că le dăm să aleagă între filme triste”. Se pare – conchide, tot trist, cea care a făcut cel mai mult pentru existența acestui Premiu – că aleșilor europeni le plac comediile, că nu prea merg la cinema și n-au nici gust artistic.

Estetic, despre moarte: un film făcut de o femeie frumoasă
Ia cuvântul Valeria Golino. Are o voce răgușită, dar sexy. Admite – în fața unei întrebări curajoase – că da, filmul ei este și un love story. Nu era ea bine-mersi ca actriță – chestionează un altul – la ce i-a trebuit să se facă și regizoare? Răspunsul, căruia de-acum îi voi spune “Răspunsul Golino”, a fost: “Sunt îndrăgostită de esteticul din filmele de cinema”. A vrut să facă un film frumos. Sunt gata să jur că i-a ieșit. Apoi, trebuie să știți că acest film a fost la bază o nuvelă a unui scriitor italian și că până să ajungă în cinematografe a mai cunoscut munca a două scenariste. Și erau aceste trei femei – scenaristele și Valeria – într-o noapte, gata să renunțe. “E prea riscant, e primul tău film, n-o să poți!”, îi spuneau scenaristele, iar răspunsul, răspunsul care ne-a dat o capodoperă europeană, a fost: “Vreau să fac acest film și îl voi face!”. Proiectele de viitor ale Valeriei Golino se anunță spectaculoase: “Vreau să merg și mai departe în sincronizarea subiectelor grele cu esteticul”. “Miele” este, v-am spus, despre moarte. Trei ani – mărturisește regizoarea – a obsedat-o, a devorat-o filmul acesta, vrea să găsească o nouă idée de care să se îndrăgostească la aceeași intensitate. Și, spunând acestea, își roade unghiile, o imperfecțiune foarte necesară.

Valeria Golino este îngrijorată constant de viitor, se întreabă cum vom mai putea face noi, europenii, filme, și dă exemplul Italiei unde guvernanții își bat joc de cultură, iar artiștii simt că munca lor e inutilă. Culant, Felix Von Groeningen o liniștește: mereu vor exista oameni care vor face filme și mereu vor fi oameni care vor vrea să vadă filme, iar crizele – crede junele belgian – nu fac decât să scoată tot ce e mai creativ în om. Dă în acest sens chiar exemplul cinema-ului românesc, de unde tot ies capodopere pe bani puțini. Trebuie menționat, că în anul 2007 filmul “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” al lui Cristian Mungiu a ajuns între cele trei finaliste, iar trei ani mai târziu, “Medalia de onoare” a lui Călin Peter Netzer a prins „lotul lărgit” de zece filme, câte sunt selectate într-o primă fază.

O exagerare în minus
Filmul lui Felix Von Groeningen a fost la început o piesă de teatru (următorul va fi despre doi frați care înființează un bar), iar cel al cineastei britanice Clio Barnard a fost o nuvelă de Oscar Wilde, pe care ea a adaptat-o realităților Angliei post-industriale. Când a fost acuzată de un europarlamentar, desigur britanic, că i-a ieșit o peliculă prea dură, răspunsul doamnei Barnard a fost ca al poetului Ion Barbu care , pe patul de moarte, acuzat că ar fi făcut dragoste cu mii de femei, a răspuns că se exagerază, dar în minus. “Realitatea e și mai dură”, i-a spus regizoarea, care și-a găsit inspirația de la un puști cu care lucrase la un proiect anterior. Adolescentul acesta dusese o viață asemnătoare cu a lui Swift și Arbor, cei doi eroi din “The Selfih Giant”, iar replica – faimoasă în film – ce i se dă unui polițist care descinde în forță, “Take your shoes off!” (“Scoate-ți pantofii!”), de la el e preluată. Barnard și-a dat seama că a sosit timpul să facă o asemenea peliculă atunci când mergea la cinema cu copiii personali și nu găsea niciun film pe care să-l vizioneze împreună fără regrete. Clio Barnard spune că da, există un cinema european comun și că el a dat multe capodopere. Spune și un nume: „Hoții de biciclete”. Tresar și-mi notez în agenda dăruită de unul dintre casierii Parlamentului European numele propriu Maggiorani.

Sufletul. Ce este Europa
Și se face ora prânzului, când în hemiciclul Parlamentului European bărbați în frac instalează tribuna de la care va vorbi Președintele PE, domnul Martin Schulz, anunțat cu  muzică de gală. Germanul spune că n-a mai fost niciodată vestit pe acorduri atât de frumoase și pune punctul pe i: Europa nu este doar despre cifre și norme și directive, despre economie și deficite bugetare și rate ale dobânzilor, Europa este o idée – credința într-o societate liberă și diversă. Are un discurs bun. E aplaudat la scenă deschisă într-o societate deschisă. Nu e puțin lucru.

Chiar așa: imaginați-vă Parlamentul European ca pe un monstru cu pereți de sticlă, ca un Leviathan chiar, în care se dezbat chestiuni grele, importante (desigur, trebuie să excludeți din această viziune pe unii dintre cei învestiți cu așa o demnitate de către alegătorii români), și vine o femeie ca Doris Pack, numai suflet toată, și încearcă să dea un suflet acestei construcții. Căci asta fac, în definitiv, bunele filme de cinema – ne amintesc de sufletul nostru. La urmă, câștigătorul își ia premiul, spune, înainte de orice altceva, cuvântul “Wow”. Peste trei ore e o conferință de presă, și, gata, plecăm. Premiul LUX are forma unei role de film. Văzut de foarte departe mi se pare că seamănă cu Colosseum-ul, regret din nou că nu a câștigat “Miele” și mă pierd în amurgul din Strasbourg .

CÂTEVA EXPLICAȚII

Ce este Premiul Lux
Lansat în anul 2007, LUX este un premiu cinematografic acordat în fiecare an de către Parlamentul European. Conform oficialilor, Premiul LUX urmărește două marii obiective: aducerea în lumina reflectoarelor a dezbaterii despre Europa și susținerea coproducțiilor europene pe tot cuprinsul Uniunii Europene.

Care este valoarea sa financiară
Premiul LUX nu este însoțit de o recompensă financiară.

La ce folosește
Oamenii din industria cinematografică știu că procesul de distribuție este “călcâiul lui Ahile” în cinema-ul european. Premiul LUX și-a propus să acționeze chiar aici, în cel mai vulnerabil punct:  se pleacă de premisa corectă că Europa este slăbită de bariere lingvistice și se propune o rezvolvare concretă – filmele nominalizate au fost traduse în toate cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii Europene și proiectate în toate cele 28 de țări membre. Cu alte cuvinte, Premiul LUX a ajutat filmele europene să atragă o audiență mai largă, asigurându-le subtitrarea și distribuția.

De ce face Parlamentul European  asta
Înainte de decernarea Premiului de către Martin Schulz, președintele PE, pe imensele ecrane din spatele său scria “European Parliament projecting cultural diversity”, ceea ce se poate traduce așa: Parlamentul European susține, promovează diversitatea culturală și formarea de punți interculturale între europeni.

Ce sunt zilele filmului LUX
În România, ca în întreaga Uniune Europeană, zilele filmului LUX au trecut. În noiembrie 2013 au fost proiectate în toate cele 28 de țări europene cele trei filme finaliste.

Care au fost finalistele din 2013
Inițial, un juriu de specialiști a ales zece pelicule, din care în “marea finală” au rămas doar trei: “The Broken Circle Breakdown”, un film belgian regizat de Felix Van Groeningen, “Miele”, o coproducție italiano-franceză, regizată de Valeria Golino, și “The Selfish Giant”, film britanic regizat de Clio Barnard.

Cum au fost selectate filmele
Filmele au fost selectate de un grup de cineaști reuniți în Comisia de Selecție (printre membrii onorifici se numără și Radu Mihăileanu, marele regizor de origine română stabilit în Franța; niciun alt român nu e în Comisie). Toate cele 3 filme din „Competiția Oficială” au fost alese de Comisia de Selecție.

Cum a fost ales câștigătorul
Laureatul a fost desemnat și premiat de către membrii Parlamentului European. Membrii, aleșii noștri, ei au votat. Festivitatea de decernare a avut loc pe 11 decembrie, la Strasbourg, Franța, unde Parlamentul European se reunește o săptămână pe lună (în celelalte trei, activitatea se desfășoară la Bruxelles, Belgia).

Despre ce e vorba în filmul câștigător
Filmul care a triumfat în ediția din acest, “The Broken Circle Breakdownn”, spune o poveste de dragoste – între Elise și Didier. Ea are un salon de tatuaje, el cântă la banjo într-o formație de nișă. Este o iubire la prima vedere, viața lor devine completă când li se naște fiica, Maybelle. Ea, însă, se îmbolnăvește de cancer și moare la doar șase ani. Didier și Elise reacționează diferit la tragedie. Cum și de ce? – filmul lui Felix Von Groeningen încearcă să explice.  Dacă lucra la un tabloid (slavă zeilor, nu!), autorul acestor rânduri putea liniștit titra: Alegeri foarte dubioase în Parlamentul European: aleșii au optat pentru un film în care este înjurată vârtos politica externă a SUA, iar unui ateu, un laic foarte bărbos, îi moare copilul de cancer. 

Ce cuvânt are de spus publicul
Există și o așa-numită Mențiune a Publicului – acordată de – să păstrăm expresia din deceniile trecute, încă la mare modă în Uniunea Europeană – “publicul larg”. Oricine are posibilitatea de a vota filmul LUX (pentru mai multe detalii, vezi www.luxprize.eu sau pagina de facebook Lux Prize). Rezultatele Mențiunii Publicului sunt anunțate la Festivalul Internațional Karlovy Vary, în iunie/ iulie 2014. Atunci se va încheia, chiar dacă simbolic, ediția curentă a Premiului LUX și se va da, totodată, startul următoarei ediții, cu anunțarea celor 10 noi filme incluse în prima fază a Competiției Oficiale din anul 2014 (an cu alegeri pentru un nou Parlament European).

Corespondență din Strasbourg

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here